Între celelalte fapte bune pe care le-a propovăduit și le-a arătat sufletul cel sfânt al prea fericitului Iosif, mai mult a strălucit fapta cea bună a ascultării. În vis i s-a arătat îngerul, și atunci când căuta să lase în ascuns pe Sfânta Fecioara Maria, și atunci când i s-a poruncit lui să fugă în Egipt. Alt om ar fi bănuit că vedeniile acelea erau vise curate. S-ar fi îndoit și nu ar fi crezut; nu ar fi ascultat cu atâta încredere. Dar Iosif, fiind drept, n-a avut nici bănuieli, nici îndoiala n-a intrat în sufletul lui, nici nu s-a împotrivit, ci, având în inimă bogăția ascultării, cu supunere și fără îndoială a săvârșit îndată cele ce îngerul i-a poruncit. Pentru această faptă bună a fost ales din toată lumea, ca să fie vrednic și iscusit păzitor Sfintei Fecioare și slujitor al tainei celei mari a întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Mulți socotesc că ascultarea este o faptă bună de mică însemnătate și că nu oricine are nevoie de ea spre mântuire. Prin ascultare însă, s-a putut săvârși împăcarea omului cu Dumnezeu și s-a ridicat din nou firea omenească la slava lui Dumnezeu. Dumnezeu Tatăl a voit ca Dumnezeu Fiul să ia trup pentru păcatul lumii. Iisus a împlinit voia lui Dumnezeu, Tatălui Său, „făcându-se ascultător până la moarte, și încă moarte pe Cruce“ (Filipeni 2, 8). Pentru această ascultare s-a înălțat și s-a proslăvit firea lui cea omenească, precum spune Apostolul Pavel, zicând: „Pentru aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat și l-a dăruit Lui nume care este mai presus de ori ce nume“ (Filipeni 2, 9). Dar Domnul a arătat desăvârșită ascultare, supuindu-se nu numai voii lui Dumnezeu, ci și sfatului oamenilor, pentru că El a arătat toată supunerea și ascultarea, și mamei Lui și lui Iosif, după cum spune Evanghelistul Luca, zicând: „Apoi a plecat cu ei și a venit în Nazaret. Și le era supus“ (Luca 2, 51). Iată cum Dumnezeu cel atotputernic și atotstăpânitor s-a supus la însăși zidirea Sa, iar noi, oameni neputincioși nu ne supunem nici sfaturilor fraților mai înțelepți, nici poruncilor Bisericii. „Pentru aceea, ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, se cade ca noi să ascultăm cu atât mai mult de cele auzite, ca nu cumva să alunecăm pe alături“ (Evrei 2, 1).
Frați creștini, să înălțăm acum mintea noastră la cer, și să vedem starea celei dintâi lumi zidite, lumea îngerilor, pe care a făcut-o Dumnezeu dintru început: duhuri gânditoare, ființe netrupești. Acolo împărățea pacea, acolo strălucea slava, bucuria și fericirea cea dumnezeiască, pentru că acele sfinte duhuri aveau toată mintea lor ațintită la Dumnezeu și nu cugetau nimic altceva, decât numai slujirea cu supunere și cu ascultare către Ziditorul și Stăpânul lor. Îngerii erau „toți duhuri slujitoare, trimiși ca să slujească pentru cei ce vor fi moștenitorii mântuirii“ (Evrei 1, 14). Dar iată că și în lumea lor se ivi prima tulburare, din cauza nesupunerii lui Lucifer, unul din căpeteniile îngerilor. El n-a vrut să facă ascultare, căci a vrut să ajungă peste toate cetele îngerești și să se facă asemenea cu Dumnezeu, zicând: „Sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea cu Cel preaînalt voi fi“ (Isaia 14, 14). În aceea clipă și-a primit însă răsplata neascultării, făcându-se din înger luminat, satană întunecată și a fost „pogorât în iad, în cele mai de jos ale pământului“ (Isaia 14, 15), atrăgând cu el în adâncuri o treime din îngerii pe care i-a amăgit la neascultare. Iată cum a fost pedepsită cea dintâi neascultare din lumea cerească a îngerilor.
Să ne ducem apoi cu mintea noastră în raiul, unde a așezat Dumnezeu pe cei dintâi oameni. Acolo desfătare și bucurie de-a pururea; acolo împreună-petrecere cu îngerii, vorbire cu Dumnezeu și viață fericită. Pe acestea toate le-a dat Dumnezeu celor doi strămoși ai noștri, dar le-a dat lor și o poruncă, voind să încerce ascultarea lor. Cât timp ei s-au supus poruncii, au avut toate bunătățile din rai, iar când au întins mâinile lor la pomul neascultării și au mâncat din roadele lui, atunci a venit îndată moartea sufletului lor, adică despărțirea de harul lui Dumnezeu. Atunci a urmat, îndată, izgonirea lor din locul fericit, în această vale a plângerii, în care și noi strănepoții lor locuim. Au fost izgoniți în acest pământ, în care răsar spini și ciulini, adică tot felul de necazuri, de strâmtorări și de nevoi. Asupra noastră au venit patimile sufletului, patimile trupului, patimile lumii care ne fac viața noastră plină de amărăciune și de durere. Fapta bună a ascultării a adus omului toată fericirea și toate bunătățile. Păcatul neascultării i-a adus omului toată ticăloșia și toate răutățile. Așa a fost pedepsit primul păcat al neascultării. De atunci, neîntrerupt, cum spune Apostolul Pavel „orice călcare de poruncă și orice neascultare și-a primit dreapta răsplătire“ (Evrei 2, 2).
Ascultarea este deci o faptă bună, mare și minunată. Când ea a lipsit, s-a clătinat cerul; când ea a fugit, s-a închis raiul; când s-a ascuns, omul s-a afundat în adâncul ticăloșiilor; când ea împărățește, atunci sporesc țările, orașele, satele, casele și mulțimea oamenilor. Păzind oamenii legile lui Dumnezeu, se fac prieteni și fii ai Lui, și se înalță la slava din care au căzut. Neascultarea lui Adam a făcut pe toți oamenii păcătoși. Ascultarea lui Iisus Hristos a făcut pe toți cei care-l ascultă și cred în El, drepți și sfinți. Mândria însă ne scoate din așezarea noastră, din rânduiala de ascultători și ne face judecători celor mai mari ai noștri. Mândria este mama nesupunerii, iar smerenia este izvorul ascultării. Pentru aceasta Sfântul Apostol Pavel, grăind despre ascultarea lui Iisus Hristos, a pus înaintea ascultării, smerenia Lui, spunând: „S-a smerit pe Sine, făcându-se ascultător până la moarte, și încă moarte pe Cruce“ (Filipeni 2, 8).
Omul smerit, depărtându-se de aceste gânduri ale mândriei, cum se depărtează cerul de pământ, își aduce aminte de sfatul Apostolului Pavel, care zice: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu; iar cele ce sunt de Dumnezeu sunt rânduite. Cine se împotrivește stăpânirii rânduielii lui Dumnezeu se împotrivește; iar cei ce se împotrivesc vor lua osândă asupra lor“ (Romani 13, 1-2). Omul smerit, socotindu-se mai jos decât ceilalți, nu va judeca pe cei mai mari, ci cu bucurie și respect se va supune lor, având pildă de ascultare pe Iisus Hristos, Care, „deși era Fiu al lui Dumnezeu, a învățat ascultarea din cele ce a pătimit și, făcându-se desăvârșit, s-a făcut tuturor ce-L ascultă, pricină de mântuire veșnică“ (Evrei 5, 8-9). Deci cel care are smerenie are și ascultare, o ascultare nu din silă, nici din frică, ci de bunăvoie, căci n-a uitat niciodată îndemnul Apostolului Pavel, care zice: „Slujiți cu bunăvoință ca și când ați sluji Domnului și nu oamenilor; nu slujiți numai în față, ca unii care caută să placă oamenilor, ci ca slugile lui Hristos, făcând din suflet voia lui Dumnezeu“ (Efeseni 6, 7-8). Ascultarea de bunăvoie și din smerenie, chiar față de dregătorii și învățătorii pământești, după îndemnul Sfântului Pavel, este ascultarea cea adevărată, căci el spune: „De aceea, este nevoie să vă supuneți dregătorilor, nu numai de frica pedepsei, ci și pentru cugetul vostru“ (Romani 13, 5). „Ascultați de învățătorii voștri și vă supuneți lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele noastre, având să dea seama de ele, ca să facă aceasta cu bucurie și nu suspinând, lucru care n-ar fi spre folosul vostru“ (Evrei 13, 17).
Apostolul Pavel, arătând roadele bogate ale ascultării, sfătuiește pe femei să se supună bărbaților lor ca Domnului și pe copii să asculte de părinții lor, căci aceasta este cu dreptate (II Corinteni 10, 5-6). De aceea încheiem cuvântul nostru cu îndemnul Sfântului Pavel: „Supuneți-vă unul altuia întru frica lui Hristos“ (Efeseni 5, 21). adăugând și pe al Sfântului Petru, care zice: „Și toți, unii față de alții, înveșmântați-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți, le dă har. Deci smeriți-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalțe la timpul cuvenit. Aruncați, asupra Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi“ (I Petru 5, 5-7). Amin!
Sursa. Lumea Ortodoxă
Comentarii
Trimiteți un comentariu