Cuvintele Sfântului Ioan Gară de Aur despre: " Doamne Iisuse Hristoase,Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă!"

 

   

"Sfântul Ioan Gură de Aur, „Buzele lui Hristos, luminătorul lumii întregi, învățătorul ecumenic (cel a toată lumea)“, scrie despre rugăciunea lui Iisus următoarea povață, care îi privește, în chip cel mai apropiat, pe monahi, care are însă însemnătate și pentru mireni: „Vă rog pe voi, fraților, să nu părăsiți niciodată pravila de rugăciune, sau să o nesocotiți; căci eu am auzit cândva pe părinții care ziceau: ce fel de monah este acesta, dacă el nesocotește pravila sau o calcă pe ea? Însă el trebuie, de mănâncă sau bea, de șade acasă sau călătorește, sau altceva de face, neîncetat să strige: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!“ ca această pomenire a numelui Domnului nostru Iisus Hristos să-l ațâțe la război împotriva vrăjmașului. Prin această pomenire, sufletul care se silește pe sine spre acest lucru, poate să afle în sine totul, și cele rele și cele bune; mai întâi are el de văzut înlăuntru, în inima sa cele rele, iar mai pe urmă și pe cele bune. Pomenirea aceasta are să pună în mișcare pe balaurul și tot pomenirea aceasta are să-l și smerească. Pomenirea aceasta poate să pună în mișcare toată puterea vrăjmașului din inimă și pomenirea aceasta o poate birui și dezrădăcina pe ea, încetul cu încetul; numele Domnului Iisus Hristos, coborând întru adâncul inimii va smeri pe balaurul care stăpânește pajiștile inimii, iar pe suflet îl va mântui și-l va face viu. Însă neîncetat să petreci cu numele Domnului Iisus, ca să înghită inima pe Domnul și Domnul pe inimă și vor fi doi într-una. Însă lucrarea aceasta nu este lucrarea unei sau două zile, ci a multor ani și a unui timp îndelungat, căci se cere o mare nevoință și de mulți ani ca să fie izgonit vrăjmașul și să se sălășluiască Hristos“ (Filocalia, vol. 5, p. 369).

Și iarăși; „Trebuie să te închizi în tine și să-ți cârmuiești mintea și să o înfrânezi, și orice gând și orice lucrare a celui viclean s-o dobori prin chemarea Domnului nostru Iisus Hristos“.

Și încă: „unde stă trupul, acolo să fie și mintea, ca înlăuntru, între Dumnezeu și inimă, să nu fie nimic altceva, ca un zid sau perete de despărțire, care umbrește inima și depărtează mintea de Dumnezeu. Dacă însă uneori ceva va răpi mintea, nu trebuie să zăbovești în gânduri, ca tocmeala cu ele să nu-ți fie socotită drept o faptă păcătoasă în ziua judecății, înaintea Domnului, când va avea să judece Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor. Deșertați-vă deci totdeauna (de cugete, n.t.) și petreceți împreună cu Domnul Dumnezeu, până când ne va milui. Și nimic altceva nu căutați la Domnul slavei afară de această milă pentru noi; căutând însă mila, căutați-o cu inima smerită și umilită și de dimineață până seara strigați, iar de este cu putință și toată noaptea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!“ și siliți mintea spre această lucrare chiar până la moarte. Căci mare silință cere acest lucru, pentru că îngustă e ușa și strâmtă este calea care duce la viață și numai cei ce se silesc intră în ea, căci a acestora care se silesc este împărăția cerurilor (Mat. 7, 14; Mat. 11, 12). Deci, vă rog nu vă îndepărtați inimile voastre de Dumnezeu, ci luați aminte și le păziți printr-o pomenire necurmată a Domnului nostru Iisus Hristos, până când numele Domnului se va înrădăcina înlăuntrul inimii voastre, și ea nu se va mai gândi la altceva decât numai cum să fie mărit Hristos în voi“ (ibidem pag. 370).

„Despre puterea lăuntrică a rugăciunii inimii, Gură de Aur scrie așa: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne“ (Ps. 129, 1). Ce însemnează dintru adâncuri? Nu simplu cu gura; nu simplu cu limba, căci cuvintele se pot rosti și fără gând, însă din adâncul inimii, cu mare osârdie și râvnă, chiar din străfundurile sufletului. Astfel de rugăciuni au o mare putere și tărie, nu se risipesc și nu se clatină, deși diavolul ar tăbărî asupra lor cu mare îndrăzneală. După cum un copac tare, care și-a înfipt rădăcinile foarte adânc în pământ și i-a cuprins sânurile lui, ține împotriva oricărei izbituri de vânt, iar copacul care se menține doar la suprafață e răsturnat la cea mai ușoară suflare de vânt, e smuls din rădăcini și cade la pământ, la fel sunt și rugăciunile care ies din adâncul sufletului și cu rădăcini în adâncul lui, ele rămân tari și fără de slăbire și nu se clatină, chiar de ar tăbărî nenumărate gânduri și toată oștirea diavolului; iar rugăciunile care pleacă numai de pe buze și de pe limbă, însă nu vin și din adâncul sufletului, nu se pot sui la Dumnezeu, pentru că la ele nu ia parte și inima. Cine se roagă astfel, buzele aceluia dau sunet, însă inima este goală, iar mintea deșartă“ (Ep. Teofan, Despre rugăciune și trezvire,

„Despre puterea rugăciunii inimii, exprimată fără de cuvinte rostite, Gură de Aur scrie încă într-un loc:

„Când te rogi intră în camera ta“ (Matei 6, 6). Însă, încă înainte de a închide ușa camerei tale, Domnul vrea ca tu să închizi ușile minții și inimii tale. Când te apropii de rugăciune, atunci, părăsind toate, privește numai la acela Unul, care are putere să-ți dea ție cele cerute de tine. Iar dacă tu, părăsindu-L vei rătăci pretutindeni și te vei risipi cu mintea, apoi vei pleca cu mâinile goale. Dacă acest lucru se va petrece cu tine, apoi deși vei intra în cameră și vei închide ușa, nu vei avea nici un folos. Să nu mărginim poziția numai la poziția trupului, ci s-o trimitem mai cu seamă dintr-o inimă arzândă, cu toată liniștea, zdrobirea umilită și cu lacrimi. Însă tu bolești cu sufletul și nu poți să strigi? Însă celui necăjit, mai ales, i se cuvine să se roage astfel, după cum am spus eu. Și Moise era întristat cu sufletul, însă se ruga în acest chip și a fost auzit; de aceea i-a și zis lui Domnul: Ce strigi către Mine? Și Ana iarăși, cu toate că nu i se auzea glasul, a cerut ce a vrut pentru că inima ei striga. Suspină și tu – ca și ei – nu te opresc. Sfâșie-ți, după cum a zis proorocul, „inima, iar nu haina“ (Ioil 2, 13). Din adâncul sufletului cheamă pe Domnul, urmând Sf. David care zice: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne!“ (Ps. 129, 1). Dintru adâncul inimii ridică-ți glasul, făcându-ți rugăciunea ta ascunsă. Tu stai în corul Îngerilor, părtaș ești Arhanghelilor și cânți împreună cu serafimii. Însă toate cetele acestea păstrează o bună rânduială pentru Dumnezeu, împăratul tuturor, cu cutremur înălțând inimile lor cele ascunse. Rugându-te numără-te pe tine împreună cu ele și râvnește împreună cu ele la bunăvoința lor cea tainică. Nu oamenilor te rogi, ci lui Dumnezeu, Care este pretutindeni și Care aude și cunoaște tainele inimii tale, înainte de a striga tu. Întrucât El însuși este nevăzut, apoi vrea, ca astfel să fie și rugăciunea ta“ .

Rugăciunea lăuntrică poate fi făcută în orice loc, în timpul oricărei îndeletniciri și în orice chemare (dregătorie).

„Oamenii aud numai acest glas al sunetelor, iar Dumnezeu mai înainte de acestea, aude și ceea ce se strigă dinlăuntru. De aceea este cu putință să fi auzit și fără strigare, și umblând prin piață, te poți ruga cu mintea, cu toată ograda și, șezând cu prieteni, sau altceva făcând, să-L chemi pe Dumnezeu cu un strigăt tare – lăuntric înțeleg, fără să vădești acest lucru cuiva dintre cei ce stau de față“ .

„Să nu ne acoperim cu pretexte, spunând că n-avem casă de rugăciuni prin apropiere. Harul Sf. Duh binevoiește pe noi înșine să ne facă temple ale lui Dumnezeu, dacă ne vom trezvi, așa că avem o înlesnire deplină de a ne ruga pretutindeni; oriunde ai fi, poți ridica un altar, arătându-ți numai starea de trezvie, locul nu te împiedică, nu împiedică nici timpul; și deși nu vei pleca genunchii, deși nu te vei bate în piept, nici mâinile nu le vei întinde spre cer, ci numai îți vei arăta căldura simțirii către Dumnezeu – tu ai săvârșit cum se cuvine lucrarea rugăciunii. Poate și femeia, care stă la furca de tors sau la războiul de țesut, să privească cu mintea spre cer și cu căldură să cheme pe Dumnezeu. Poate și un bărbat, care a venit în piață, sau merge undeva singur, să facă rugăciuni stăruitoare. Și acel care șade în prăvălie și coase ceva pielărie, poate să se înalțe cu sufletul său către Dumnezeu. Și sluga când cumpără ceva, sau se suie sau se coboară jos, slujind pe stăpânul casei, sau de stă înaintea focului la bucătărie, poate face rugăciuni stăruitoare în inimă, dacă n-are când să se ducă la biserică. Dumnezeu nu se rușinează de locul unde-ți faci rugăciunea, ci un singur lucru caută – o inimă caldă și un suflet cu întreagă înțelepciune (curat)“.

„Iată felul de rugăciune plăcut lui Dumnezeu. Apropiindu-te de Dumnezeu cu mintea plină de trezvie, cu sufletul umilit și cu pâraie de lacrimi, nu cere nimic lumesc, caută cele viitoare, roagă-te pentru cele duhovnicești, nu te ruga împotriva vrăjmașilor și nu ține minte asupra nimănui, izgonește din suflet toate patimile, tânguiește-te pentru păcate, ține în orânduială cele dinlăuntru, fi gata pentru orice îngăduință și ca să-ți întrebuințezi limba numai spre vorbele cele bune despre alții, nu te amesteca în nici o afacere, nici cu învoirea nici cu participarea, să n-ai nimic comun cu vrăjmașul cel de obște al lumii întregi, adică cu diavolul. Căci numai astfel vei fi drept, iar fiind drept, vei fi auzit, având dreptatea drept sprijinitoare ție.“ 

„Astfel este însușirea focului celui duhovnicesc, scrie Sf. Ioan despre căldura rugăciunii harice din inimă, că el (focul) nu îngăduie nici o împătimire față de ceva din cele de aici, ci ne umple pe noi de dragoste față de cealaltă lume. Cel ce l-a iubit pe el (focul), deși ar trebui pentru el să-și părăsească toată avuția, deși ar trebui să se despartă de toate mângâierile și slavă, deși ar trebui chiar sufletul său să-și dea, el le va face pe toate acestea cu plăcere și fără nici o zăbovire. Căci căldura acestui foc, pătrunzând în suflet, îndepărtează povara leneviei, și-l face pe fiecare mai ușor decât puful. Unul ca acesta, în sfârșit, nesocotind totul, petrece într-o neîncetată tânguire și umilință, izvorând întotdeauna izvoare îmbelșugate de lacrimi și găsind în acest lucru o mângâiere dulce. Nimic nu ne lipește de Dumnezeu și nu ne unește cu El ca lacrimile. Unul ca acesta și în mijlocul cetății, petrece ca și în pustiu în munți; în peșteri, fără să ia aminte la cele de față și nesăturându-se de plâns și de lacrimi, chiar de le varsă pe ele pentru sine, nu pentru alții“. 

„Nu zice: sunt păcătos și n-am îndrăzneală, nu pot să mă rog. Acela are îndrăzneală care socoate că n-are îndrăzneală, după cum, dimpotrivă, cine socoate că are îndrăzneală, lipsește îndrăzneala de putere ca și furiosul. Cine se socoate pe sine lepădat și fără de îndrăzneală, acela va fi ascultat mai mult decât vameșul. Vezi câte pilde ai pentru aceasta: – pe Sirofeniceanca, pe vameșul, pe tâlharul de pe cruce, pe prietenul din pildă, care a cerut trei pâini și le-a primit nu din pricina prieteniei, ci pentru stăruința cererii. Amintindu-ne de toate acestea, să ne rugăm neîncetat cu trezvie, cu îndrăzneală, cu multă stăruință, cu bună nădejde. Să ne rugăm și pentru vrăjmași și pentru prieteni și desigur, vom primi cele spre buna trebuință. Căci iubitor de oameni este Dătătorul și nu dorind noi primim atât cât vrea El să ne dea“ .

„Cum să-L înduplecăm pe Domnul spre milă? Iată cum: să înrădăcinăm rugăciunea în inima noastră și la ea să adăugăm smerenia și blândețea. Căci Domnul zice: „Învățați-vă de la Mine, că blând sunt și smerit cu inima, și veți afla odihna sufletelor voastre“ (Matei 11, 29). Și David a cântat: „Jertfa lui Dumnezeu duhul umilit, inimă înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi“ (Ps. 50, 19). Nimic nu iubește Domnul atât de mult ca sufletul blând și smerit. Vezi, frate, și nu alerga la oameni când ceva pe neașteptate te apasă pe tine, ci, ocolindu-i pe toți, aleargă cu gândul tău la doctorul sufletelor. Căci inima numai El o poate vindeca, El, care a zidit deosebi inimile noastre și cunoaște toate lucrurile noastre (Ps. 32, 15). El poate pătrunde în conștiința noastră, să se atingă de mintea noastră, să mângâie sufletul. Dacă nu va mângâia El inimile noastre; mângâierile omenești sunt de prisos și fără nici un rost; după cum, dimpotrivă, când mângâie El, apoi deși oamenii ne-ar pricinui strâmtorări nenumărate, nici un fir de păr nu ne vor putea vătăma. Când ne va întări El inima, nimeni nu o va putea tulbura. Știind acestea, prea iubiților, să alergăm pururea către Domnul, Cel ce voiește și poate să împrăștie norii necazurilor ce ne-au învăluit“. 

„Rugăciunile sunt nervii sufletului. După cum trupul e ținut în rânduială de nervi și trăiește, se mișcă și se ține tare; însă dacă cineva îl va tăia, atunci întreaga armonie a trupului se destramă, astfel și sufletele – prin sfintele rugăciuni sunt bine rânduite, capătă tărie și merg ușor pe calea bunei credințe. Dar dacă te vei lipsi de rugăciune, apoi vei face în suflet ceea ce face în trup tăierea nervilor; el va amorți, sau, după altă asemănare, acest lucru va fi la fel cu peștele scos din apă; căci după cum pentru pește viața este apa, așa și pentru sufletul tău este rugăciunea. Cu ea poți trece prin aer ca și prin apă, și să te sui la ceruri și să stai aproape de Dumnezeu“ .

   SBORNICUL

   LUCRAREA MINȚII