„Pomenește-mă, Doamne, întru Împărăția Ta.” Acest cuvânt, rostit cu simplitate și cu inimă zdrobită, arată că mântuirea nu se naște din mulțimea cuvintelor, ci dintr-o inimă care se întoarce în întregime spre Dumnezeu. La fel, rugăciunea în Biserică nu este o tehnică și nici o metodă, ci o mișcare de întoarcere, o revenire a minții în locul ei firesc, acolo unde locuiește amintirea lui Dumnezeu. Așa cum agricultorul seamănă pământul cu răbdare și așteaptă vremea în care Dumnezeu va da creștere, tot astfel și creștinul seamănă numele lui Dumnezeu în inima sa. Nu se grăbește, nu cere, nu măsoară înaintarea cu măsuri omenești. Vine o clipă, nu dintr-un calcul omenesc, ci din iconomia dumnezeiască, când rugăciunea încetează să mai rămână pe buze și coboară în adâncul inimii. Acolo se naște rugăciunea inimii, pe care Părinții Bisericii au lăsat-o ca pe un tezaur de viață. Atunci se descoperă taina că adevărata rugăciune nu sunt cuvintele, ci amintirea statornică a lui Dumnezeu. Este prezenț...

  "Nu există lucru mai mare decât pocăința și spovedania. Această Taină este oferta iubirii lui Dumnezeu către om. Aceasta este calea desăvârșită de a scăpa de rău. Mergem, ne spovedim, simțim unirea cu Dumnezeu, vine bucuria, dispare vinovăția. În Ortodoxie nu există fundătură. Nu există fundătură pentru că există spovedania, care are harul de a ierta. Viața duhovnicească este un lucru mare! … În fiecare zi mă gândesc că păcătuiesc, dar doresc ca tot ceea ce mi se întâmplă să-l transform în rugăciune și să nu-l închid înlăuntrul meu. Păcatul îl face pe om foarte confuz la nivel lăuntric. Confuzia nu dispare cu nimic. Numai cu lumina lui Hristos poate fi înlăturată. Prima mișcare o face Hristos. Apoi noi, oamenii, primim această lumină prin alegerea noastră cea bună, pe care o exprimăm prin iubirea noastră față de El, prin rugăciune, prin Sfintele Taine.Pentru ca sufletul să se pocăiască, trebuie să se trezească. În această trezire se petrece minunea pocăinței. Și aici este aleger...

  "Creştinismul este vestirea cea bună în lume  cu cele mai frumoase vestiri: biruința lui Hristos asupra oricărei forme de moarte. Este religia iubirii, religia bucuriei; cel ce nu are bucurie nu poate să fie creştin".    Bucuria nu izvorăşte dintr-o recunoaștere sau desfătare lumească, cu toate că nu o neagă, ci din acea bucurie care se arată ca harismă a Sfântului Duh. Este o stare duhovnicească prin care omul poate să le vadă pe toate în chip doxologic şi euharistic (cu mulțumire). Să găsească sens chiar acolo unde toate par fără substanţă şi fără perspectivă. Să nădăjduiască nu în lucruri neaşteptate sau fanteziste, ci în lucruri pozitive şi realiste în Dumnezeul uimirilor, al minunării, al puținului care devine mult.    Creştinul este omul bucuriei, după cum foarte nimerit observă Starețul Emilianos Simonopetritul:,,Destinul creştinului este să fie bucuros."     PREOT HARALAMBOS PAPADOPOULOS    

  "Iată pe scurt istorisirea: un fariseu L-a chemat pe Hristos să cineze. Acolo a fost şi luda. Când s-au aşezat la masă, a intrat pe neaşteptate o femeie, cunoscută ca păcătoasă. A adus un vas cu mir scump, s-a dus înapoia lui Iisus, şi-a desfăcut părul, a îngenuncheat şi a început să-I spele Domnului picioarele cu acel mir - le-a spălat cu mir şi cu lacrimi, şi le-a șters cu părul ei. Atunci s-au ridicat două glasuri: stăpânul casei şi Iuda, iubitorul de arginți. Stăpânul casei, cu dispreț și-a zis întru sine despre lisus:,,Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă." /Lc. 7, 39/  lar Iuda, după predanie fiul din flori al unei alte păcătoase - întruparea curviei iubitoare de arginți a neamului său şi el însuşi înclinat spre pofta de arginți a neamului său -, a strigat cu mânie:,,Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?" /Io. 12, 5/       Astfel, împotriva ...

  "Inima este locul sacru în care Hristos Domnul este preamărit şi sfinţit, aşa cum învăța Sfântul Apostol Petru: "Ci pe Domnul, pe Hristos, să-L sfințiți în inimile voastre" (1 Petru 3, 15). În concepţia Sfântului Macarie,,,cele ce se văd sunt umbre ale celor tainice". Astfel, Biserica văzută înfăţişează biserica inimii, iar preotul care care oficiază Sfintele Taine este  întruchiparea,,preotului celui adevărat al Harului lui Hristos". În această biserică duhovnicească, care este adâncul inimii omului se săvârşeşte neîncetat o Sfântă Liturghie în omul cel înviat: "Vorbiți între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, laudand și  cântând Domnului, în inimile voastre" (Efeseni 5, 19).      Inima lipsita de gânduri necurate şi,,lucrată de Duhul este altarul adevărat încă înainte de viața viitoare", arată Sfântul Grigorie Sinaitul, iar Sfantul Ioan Scărarul precizează:,,Un lucru este acela de a iscodi mereu inima spre a-i cunoaşte porn...

"Sfântul Antonie cel Mare este unul dintre cei mai mari părinți ai pustiei, un om care a ales liniștea și rugăciunea într-o lume plină de zgomot, ispite și frământări. El ne arată, peste veacuri, că adevărata luptă nu se dă în afară, ci înăuntrul nostru. Retrăgându-se în pustie, Antonie nu a fugit de lume, ci a învățat să lupte cu propriile gânduri, cu frica, cu mândria și cu ispitele aduse de cel rău. Viața lui a fost o continuă încercare, dar și o dovadă că omul care se sprijină pe Dumnezeu nu rămâne niciodată singur.Se spune că Sfântul Antonie a văzut cu ochii săi luptele sufletelor după moarte și a înțeles cât de importantă este viața trăită cu pocăință, smerenie și rugăciune. De aceea, el ne avertizează blând, dar ferm: nu timpul ne mântuiește, ci felul în care îl trăim. Sfântul Antonie ne învață că: – ispitele nu dispar niciodată, dar pot fi biruite; – liniștea inimii se câștigă cu răbdare; – rugăciunea spusă din adâncul sufletului are putere mare; – Dumnezeu nu ne lasă în l...

  "Pe vremea Sfântului Antonie cel Mare, trăia în Egipt un părinte cu numele Agaton. Se spune că Agaton, pe când era tânăr, l-a vizitat pe Sfântul Antonie. Acesta din urma avea de la DUMNEZEU darul de a vedea sufletele oamenilor, așa cum noi le vedem fața. Deci, după ce au stat de vorbă, Sfântul Antonie i-a zis tânărului Agaton că și el va ajunge sfânt și va fi atât de blând și fără de răutate, încât nu va mai putea vedea răul în oameni, ci numai binele.      Așa s-a și întâmplat, căci, cu timpul, părintele Agaton a ajuns atât de blând, încât niciodată nu se supăra pe nimeni, oricât de mult rău i-ar fi pricinuit.      A avut loc, așadar, cu Sfântul Agaton, următoarea întâmplare, din care se vede cât de răbdător și de blând ajunsese. Într-o zi, s-a dus Sfântul în oraș să vândă vasele de lut pe care le făcea cu mâna sa în pustie – am uitat sa spunem că părintele Agaton era pustnic. Mergând el așa, a găsit pe cale un lepros. Leprosul l-a întrebat: „Unde t...

  "Darul lui Dumnezeu, care la început vine prin trezvie, iar mai tarziu prin toată perioada de întoarcere, il taie pe om în două, îl aduce la conştiinţa acestei dedublări, la vederea celor nefireşti şi a celor ce trebuie să fie fireşti şi-l conduce până la hotărârea să taie sau să curețe tot ce este nefiresc, pentru ca să se arate într-o lumină deplină firea cea care este asemenea cu Dumnezeu.     Dar este vădit, că o astfel de hotărâre nu este decât începutul lucrării. Prin ea omul ieşit din stăpânirea străină şi ascunsă a nefirescului numai cu conştiinţa şi cu liberul arbitru, se leapădă de aceasta şi se lipeşte de firea aşteptată şi dorită; dar în realitate, în toată alcătuirea lui rămâne încă aşa cum era, adică îmbibat de păcat şi atât în toate puterile sufletului, cât şi în toate funcțiile trupului o ascunsă stare pătimaşă ca şi mai înainte, cu o singură deosebire, că mai înainte, toate acestea erau dorite, erau alese şi erau lucrate din partea omului cu dorinţ...

  "In acest chip, viața adevărată, viața harică este la început in om numai o sămânță, o scânteie; dar sămânța este sămânță în mijlocul  spinilor, scânteia este acoperită peste tot de cenuşă. Este încă o lume slabă, care licăreşte printr-o ceață din cele mai dese. Omul s-a lipit de Dumnezeu conştient şi de bunăvoie şi Dumnezeu l-a primit, s-a unit cu El în virtutea acestei conştiinţe şi bunăvoinţei proprii; sau in virtutea minții și duhului, cum se spune despre această unire la Sfantul Antonie şi Macarie cel Mare. Fiindcă din tot ce este bun, mântuitor şi plăcut lui Dumnezeu în om, este numai atât. Toate celelalte părți se află încă prizoniere şi nu voiesc, nici nu pot încă să se supuná cerinţelor unei vieți noi. Mintea, chiar, nu poate cugeta într-un chip nou, ci gândeşte după felul ei vechi; voinţa nu poate dori într-un chip nou, ci voieşte după vechiul ei fel, inima nu poate simţi într-un chip nou, ci simte după calapodul cel vechi..." Teofan Zăvorâtul 

  Canonul Cel Mare, alcătuire a Sfântului Părintelui nostru Andrei Criteanul Ierusalimiteanul Cântarea 1, glasul al 6-lea: Irmosul: Ajutor și acoperitor S-a făcut mie spre mântuire. Acesta este Dumnezeul meu și-L voi slăvi pe El; Dumnezeul părintelui meu și-L voi înălța pe El, căci cu slavă S-a preaslăvit. (de două ori) Stih: Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă. D e unde voi începe a plânge faptele vieții mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci ca un milostiv, dă-mi iertare greșealelor. Stih: Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă. V ino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturisește la Ziditorul tuturor. Și îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte și adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăință. Stih: Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă. R âvnind neascultării lui Adam celui întâi-zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu, și de împărăția cea pururea fiitoare și de desfătare, pentru păca...