„Pomenește-mă, Doamne, întru Împărăția Ta.” Acest cuvânt, rostit cu simplitate și cu inimă zdrobită, arată că mântuirea nu se naște din mulțimea cuvintelor, ci dintr-o inimă care se întoarce în întregime spre Dumnezeu. La fel, rugăciunea în Biserică nu este o tehnică și nici o metodă, ci o mișcare de întoarcere, o revenire a minții în locul ei firesc, acolo unde locuiește amintirea lui Dumnezeu.
Așa cum agricultorul seamănă pământul cu răbdare și așteaptă vremea în care Dumnezeu va da creștere, tot astfel și creștinul seamănă numele lui Dumnezeu în inima sa. Nu se grăbește, nu cere, nu măsoară înaintarea cu măsuri omenești. Vine o clipă, nu dintr-un calcul omenesc, ci din iconomia dumnezeiască, când rugăciunea încetează să mai rămână pe buze și coboară în adâncul inimii. Acolo se naște rugăciunea inimii, pe care Părinții Bisericii au lăsat-o ca pe un tezaur de viață.
Atunci se descoperă taina că adevărata rugăciune nu sunt cuvintele, ci amintirea statornică a lui Dumnezeu. Este prezența Lui în om, amintirea dulce care însoțește fiecare respirație, fiecare osteneală și fiecare bucurie. „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” nu se mai aude doar cu vocea, ci pulsează odată cu bătaia inimii, așa cum Biserica a învățat de la sfinții asceți și isihaști.
În această rugăciune, omul învață adevărata liniște. Nu cere multe, nu pretinde, nu se plânge. Se predă voii lui Dumnezeu și stă înaintea Lui gol și adevărat, zdrobit și smerit, știind că „inimă înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. În această tăcere, Dumnezeu vorbește – nu întotdeauna prin cuvinte, ci prin pace și liniște, prin acea certitudine adâncă că omul nu este singur, ci se află în iubirea Luii.
Când rugăciunea prinde astfel rădăcină în inimă, devine mod de viață. Sfințește timpul, luminează durerea, transfigurează viața de zi cu zi și dă sens crucii pe care o poartă fiecare. Nu desființează încercările, ci le sfințește, pentru că omul încetează să le mai ducă singur și le oferă lui Dumnezeu cu încredere.
Din această lucrare lăuntrică se naște și schimbarea felului de a privi lumea. Omul devine blând, delicat ca un șoaptă, atent la durerea celuilalt. Nu mai vede dușmani, ci oameni răniți. Învață să ierte ușor, să înțeleagă fără patimă, să iubească fără interes, pentru că inima lui a învățat deja să fie locuită de Dumnezeu.
În cele din urmă, rugăciunea nu este doar ceva ce facem la anumite ceasuri. Este ceva ce devenim. Este lucrare a harului dumnezeiesc și nu o realizare omenească. Omul oferă buna sa voință și dorința, iar Dumnezeu vine în tăcere, cuprinde inima și o scaldă în lumina și înțelepciunea Sa, pentru ca omul să trăiască în Dumnezeu și să devină lumină pentru lume."
Sfântul Nicolae Velimirovici
Comentarii
Trimiteți un comentariu