"Darul lui Dumnezeu, care la început vine prin trezvie, iar mai tarziu prin toată perioada de întoarcere, il taie pe om în două, îl aduce la conştiinţa acestei dedublări, la vederea celor nefireşti şi a celor ce trebuie să fie fireşti şi-l conduce până la hotărârea să taie sau să curețe tot ce este nefiresc, pentru ca să se arate într-o lumină deplină firea cea care este asemenea cu Dumnezeu.
Dar este vădit, că o astfel de hotărâre nu este decât începutul lucrării. Prin ea omul ieşit din stăpânirea străină şi ascunsă a nefirescului numai cu conştiinţa şi cu liberul arbitru, se leapădă de aceasta şi se lipeşte de firea aşteptată şi dorită; dar în realitate, în toată alcătuirea lui rămâne încă aşa cum era, adică îmbibat de păcat şi atât în toate puterile sufletului, cât şi în toate funcțiile trupului o ascunsă stare pătimaşă ca şi mai înainte, cu o singură deosebire, că mai înainte, toate acestea erau dorite, erau alese şi erau lucrate din partea omului cu dorinţă şi cu poftă, pe când acum ele nu mai sunt dorite, nu mai sunt alese, ci dimpotrivă sunt urâte, sunt călcate în picioare, sunt alungate. În acest timp omul se desprinde de sine însuşi ca dintr-un hoit împuţit şi îşi dă seama, care parte din fiinţa lui sloboade duhoare de patimi şi împotriva voinţei revarsă râu mirositor, uneori până i se întunecă mintea, acea întreagă miazmǎ ce iese dintr-însul.
In acest chip, viața adevărată, viața harică este la început in om numai o sămânță, o scânteie; dar sămânța este sămânță în mijlocul spinilor, scânteia este acoperită peste tot de cenuşă. Este încă o lume slabă, care licăreşte printr-o ceață din cele mai dese. Omul s-a lipit de Dumnezeu conştient şi de bunăvoie şi Dumnezeu l-a primit, s-a unit cu El în virtutea acestei conştiinţe şi bunăvoinţei proprii; sau in virtutea minții și duhului, cum se spune despre această unire la Sfantul Antonie şi Macarie cel Mare. Fiindcă din tot ce este bun, mântuitor şi plăcut lui Dumnezeu în om, este numai atât. Toate celelalte părți se află încă prizoniere şi nu voiesc, nici nu pot încă să se supuná cerinţelor unei vieți noi. Mintea, chiar, nu poate cugeta într-un chip nou, ci gândeşte după felul ei vechi; voinţa nu poate dori într-un chip nou, ci voieşte după vechiul ei fel, inima nu poate simţi într-un chip nou, ci simte după calapodul cel vechi.
Acelaşi Incru se petrece şi în trup, în toate funcțiunile lui. Ca urmare el este în întregime necurat, afară de un singur punct, pe care îl formează puterea conştientă şi liberă: mintea şi duhul. Dumnezeu, care este cel mai curat, se uneşte tocmai cu această singură parte, iar toate celelalte părți, fiind necurate, rămân în afară de El, deşi El e gata să-l umple pe om în întregime, dar nu o face pentru că omul este necurat. Mai târziu, de îndată ce el se va curăți, Dumnezeu îşi va trimite numaidecât deplina Sa sălăşluire."
SBORNICUL 1
Comentarii
Trimiteți un comentariu