Patimile - o lucrare demonică

“Radăcinile păcătoase, după cum ne

învață Sfinții Părinți, sunt patimile. 

Sistematizarea învățăturii despre patimi ne este descrisă în multe opere ale acestora. Să enumerăm câteva patimi ca exemplu: îmbuibarea pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginți, mânia, întristarea, grija de multe, slava deșartă, mândria. Putem să denumim aceste patimi și în alt mod. Putem să vorbim încă și despre voluptate, despre in-vidie, despre iritare, despre iubirea de cinste - însă, în linii generale, acestea sunt diferire chipuri ale patimilor ori patimi înrudite, care pot să fie desemnate cu felurite nume.

Invățătura despre viața duhovnicească a omului nu este cuprinsă nicăieri cu o așa de binecuvântată plinătate, într-atât de minunat, ca la Sfinții Părinți ai Răsăritului. 

Și orice creștin care vrea să ducă viață duhovnicească, și cu atât mai mult orice păstor, trebuie nu doar să ia cunoștință de ascetismul Sfinților Părinți, ci trebuie necontenit să fie în părtășie cu Părinții nevoitori, necontenit să citească învățăturile lor, ca să vieze în inima lui experiența vieții duhovnicești. Și nu doar să le citească, ci să le și pună în practică, să ducă o viață duhovnicească, spre a cunoaște din experiența duhovnicească cele spuse de Sfinții Părinți.

Atunci preotul va putea să-i explice omului care se pocăiește: „Da, păcatul săvârșit de tine este (ori ar putea fi) foarte greu. Insă important nu este doar să te căiești de acest păcar, de această faptă ori greșeală săvârșită, ci mult mai important este să ajungi la pocăința pentru patima care a născut ori naște permanent acest păcat, și care pentru tine a devenit o boală primejdioasă. Trebuie să înțelegi că tocmai această patimă trebuie să o dezrădăcinezi din inima ta, pentru ca astfel să-ți schimbi sufletul, să-ți schimbi viața.

Tu te vei putea apropia de Dumnezeu doar atunci când în viața ta duhovnicească săvârșești mai întâi această schimbare."

Ce este patima? Patima este o manifestare de natură spirituală căreia nu i se poate da până la capăt o explicație rațională. Starea duhovnicească este mai înaltă decât cea sufletească, însă de cele mai multe ori nu poate fi cuprinsă de rațiune și, de aceea, în cazul acesteia nu este cu putință ca totul să fie explicat și să fie înțeles de către mintea omenească. Totuși ar fi cu putință să se înțeleagă cu inima când există o anume experiență duhovnicească.

Lăsând la o parte învățătura Sfinților Părinți, putem să spunem că toate patimile acționează în inima omului într-un mod tainic, în locul acțiunii spirituale firești a sufletului, acțiune hărăzită de Dumnezeiasca Pronie la zidirea omului.

Un exemplu tipic de patimă este alcoolismul. 

Cunoașteți că în Psaltire se spune:

Vinul veselește inima omului. Vinul este o băutură minunată, aleasă de Hristos pentru cea mai înaltă Taină a Bisericii - Euharistia.

E o băutură curată, care se întrebuințează la Liturghie, prefăcându-se în Sângele lui Hristos. Ce poate fi mai înălțător? Vinul se întrebuințează și în viața obișnuită, la praznice și la agape între prieteni. El își are partea lui la mesele frățești; iar întru aceasta nu este nimic rău.

Însă obişnuința întrebuințării vinului poate să se prefacă în alcoolism, patima poate să devină o boală nefirească și chiar împotriva firii. Atunci omul începe să îl folosească într-un alt mod. El deja nu-l mai alege după calitate, ci importantă este tăria.

Important este alcoolul. In cele din urmă îi este indiferent ce are înaintea lui; este pregătit să bea orice doar ca să se amețească, ca să se îmbete, spre a simți întru sine lucrarea alcoolului. Desigur, nu se simte aceasta atunci când oamenii beau, când merg în vizită și li se pune înainte un pahar cu vin.

Dar, când lucrurile capătă o altă turnură, se vădește că pentru o sticlă de vodcă un om deprins cu băutura este gata să-și piardă și slujba, și familia. Un astfel de om pentru băutură își pierde totul: soția, copiii, poziția socială, toți banii săi. Începe să fure, chiar dacă este amenințat că va fi închis. Alcoolicul încetează chiar să mai mănânce, căci nu mai are ce, însă nu încerează să bea. Se întâmplă ca asemenea oameni cuprinși de patima beției să ajungă la capătul purerilor, să îi vezi căzuți prin șanțuri. Totuşi, în fiecare zi, într-un fel sau în altul, ei caută sticla cu vin fără de care nu mai pot să trăiască.

Implinirea patimilor devine pentru om o cerință dăunătoare, care este mai puternică decât cele firești. 

Și una ca aceasta poate să ne mire. Patima înlocuiește firea, asemenea cancerului care înlocuiește celule obișnuite ale corpului omenesc cu altele, modificate. 

Aceste celule încep să crească mai repede decât cele firești, cuprind organele, corup țesuturile trupului omenesc. Organele și vasele sanguine se îmbolnăvesc, cuprinse fiind de cancer. Ele îndeplinesc totuși oarecare funcții, însă poartă deja în ele moartea. 

Asemenea schimbare a vieții normale a firii trupului va conduce, mai devreme sau mai târziu, la moarte.

Tot astfel acționează fiecare patimă în parte. Ea ocupă locul mișcării firești a sufletului și se preface într-un țesut patologic nou, pervertit, al acelui suflet care începe să trăiască prin patimi în loc să vieze întru însușirile lui legiuite ce i-au fost hărăzite.

Sfinții Părinți spun că fiecare patimă este o lucrare a demonilor în om, o lucrare a celui rău, omul devenind întotdeauna schimbat după atacul demonilor.

In starea lui normală, acesta trăiește prin harul lui Dumnezeu, trăiește prin Dumnezeu. Insă este posibil ca el să-L părăsească pe Dumnezeu și să trăiască printr-un oarecare „har" întunecat. Simțind că viața fără har este cu neputință, omul poate să preschimbe harul și să vieze prin această putere întunecată. Și, o dată intrată în el, ea îi preschimbă starea normală a țesuturilor, precum aerul otrăvit, care, o dată absorbit, poate să schimbe celulele și vasele, încât acestea, treptat, devin canceroase.

Tot astfel este și cu lucrarea patimilor. lar dacă se întâmplă ca omul să nu observe la timp și dacă nu începe să se lupte, mai devreme ori mai rârziu această lucrare va

căpăta proporții, ajungând la măsuri 

înfiorătoare; îi va distruge viata, nu doar pe cea trupească, ci și pe cea duhovnicească. 

In lucrarea patimilor, ca în orice alt viciu, se poate observa o logică bine închegată. Mai întâi, patimile acționează în ascuns, într-un chip duhovnicesc, însă mai apoi, într-un stadiu avansat, ele încep să schimbe sufletul omului atât din punct de vedere emoțional, cât și din cel al stabilității. In cele din urmă se schimbă însăși viața trupească. Recurgem din nou la pilda despre alcoolism: la început aceasta este o simplă patimă, omul devine încet, încet incapabil să se mai gândească la altceva, în afară de băutură; este, cu toate acestea, pe deplin sănătos.

Mai apoi patima se transformă într-o stare de boală, după care băutura începe să dea dureri de cap și halucinații. İn stadiul ultim se ajunge la ciroză. Astfel este procesul de dezvoltare al fiecărei patimi.

Prin urmare patima este viețuire demonică. 

De aceea, cel mai adesea, Sfinții Părinți cu dreptate grăiesc că în om lucrează demonul desfrânării, demonul beției, demonul îmbuibării pântecelui. 

Deseori ei chiar nu socotesc de trebuință să specifice unde este patima și unde este demonul, căci se poate vorbi de unul și același lucru.

Patima este o lucrare demonică. 

Oamenii cuprinși de demoni sunt numiți îndrăciti.

Uneori se fac încercări de izgonire a 

demonilor. lar Părinții cu viață sfântă au reușit una ca aceasta.

Invățătura despre viața duhovnicească și despre patimi demonstrează că fiecare om care se supune lucrării patimilor este îndrăcit într-o anume măsură. Dar măsura acestei posedări este diferită. 

Dacă patima se sălășluiește în inima omului și îl constrânge să o urmeze, acesta este deja sub puterea ei. Un astfel de om nu mai este stăpân asupra sa, ci împlinește voia demonilor. Gândiți-vă voi înșivă cât de înfiorător este acest lucru, această cale pierzătoare, acest drum către moartea duhovnicească. Însă duhovnicul este dator să acționeze precum un medic - să-i ajute să-și conștientizeze patima oricărui om care vine la el, să-l deprindă să lupte cu ea, să-l convingă pe omul care se pocăiește de necesitatea acestei lupte.

Asemenea medicului care vede culoarea palidă a feței unui pacient și poate să-i spună:

„Știti, trebuie să vă faceți niște analize. S-ar putea să aveți tuberculoză" , iar altuia poa-

tă să-i spună: „Ar fi bine să vedeți ce-i cu ficatul, s-ar putea să aveți pietre la fiere" tot astfel și duhovnicul trebuie să înțeleagă, să vadă, să cerceteze sufletul omului, ca să-i explice celui care se pocăiește starea lui și să-i dea mijloacele de tămăduire. lată datoria preotului.

In timpurile noastre, acest lucru se întâmplă însă destul de rar la spovedanie.

Cum la fel de adevărat este că spovedania noastră se preface în cu totul altceva... „Te iert și te dezleg!", chiar dacă rugăciunea de dezlegare nu se citește tuturor.

Un preot iscusit mi-a spus:

- Nu se poate ca tu, care citești atâtor oameni rugăciunea de dezlegare, să-ți frângi limba?

L-am întrebat:

•   Ce înseamnă una ca asta? Cum să-ți frângi limba?
•   Ei, cum? Oare nu știi că preoții în vârstă aproape întotdeauna vorbesc foarte repede, mai mult pe deasupra? Ei deja nu mai pot să pronunțe unele cuvinte; ajung chiar ca și multe fraze să le pronunțe peltic ... și turuie mai departe. Unul ca acesta și-a frânt deja limba, nu poate să mai pronunțe, căci de mii de ori a repetat una și aceeași formulă, grăbindu-se întordeauna; iar din această pricină a început să pronunțe în acest mod.

Astfel, limba „frântă" „curge" cel mai adesea în viața noastră bisericească - mai ales la spovedanie. Prin urmare, dacă nu știm cum trebuie să procedăm, pe nimeni, niciodată, să nu îndreptăm și să nu orientăm pe calea cea dreaptă. Căci îndreptăm către necunoscut, dacă nu cunoaștem care este drumul adevărat, bun și drept.

Când vorbim despre spovedanie, trebuie să spunem că feluritele păcate și patimi au nevoie de leacuri aparte, de un tratament adecvat. Și aici trebuie să se spună ceva despre ceea ce numim tipologia păcatelor. Față de oameni nu trebuie să avem însă o abordare schematică; nu este nevoie ca ei să fie împărțiți în grupe foarte rigide: unul este așa, iar altul este altminteri; să le punem etichetă și să-i aranjăm ca pe rafturi. Și totuși, după cum bolile pot să fie cercetate sistematic, și aici pot fi descoperite oarecare gradații, care ar putea să ajute păstorul să se orienteze pe marea acestei lumi, ce amenință adesea să ne înghită.”

Protoiereu VLADIMIR VOROBIEV

DUHOVNICUL ȘI UCENICUL

Veșnicia, bolile sufletești și problemele creștinilor de astăzi. Editura Cartea Ortodoxă. București. PP 21-29