Cât de des se mărturisesc şi se împărtăşesc cu Sfintele Taine călugării din această mănăstire? Ce recomandați mirenilor în această privință? Ați putea să ne spuneți câteva cuvinte despre relația dintre cele două Taine?

 

Dacă subliniem, cum este normal, carac-terul euharistic al adunării noastre mona-hale şi dacă Sfânta Liturghie zilnică este cu adevărat sufletul vieții din mănăstire, de unde decurg celelalte activități, nu impunem totuşi un ritm general şi uniform pentru Sfânta Spovedanie nici pentru Sfânta Împărtăşanie. Căci aceste două Sfinte Taine relevă viața personală a călugărului, care se stabileşte împreună cu părintele duhovnic. Unii pot să se împărtăşească des: de trei, patru, cinci sau şase ori pe săptămână, alții mai rar. Nu există în acest lucru o diferență de valoare, ci adaptarea la necesitățile proprii ale fiecă-ruia pentru întărirea omului lăuntric.

Întrebarea despre Împărtăşania deasă, când este pusă la modul general şi abstract, ca un principiu, este o problemă falsă şi antrenează mereu răspunsuri nepotrivite, provocând certuri fără sfârşit între partizanii şi adversarii săi. Este la fel de dăunătoare împărtăşirea sistematică, pur şi simplu pentru că se asistă la Sfânta Liturghie, ca privarea de pâinea vieţii despre care Domnul a spus şi nu încetează să ne repete prin glasul Evangheliei: Dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului şi nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață veşnică în voi (In 6, 53). Sfânta Împărtăşanie nu este o răsplată pentru cei vred-nici, ci leacul nemuririi pentru păcătoşii care se căiesc, ea ne face să trăim întru Cel ce este Viața. Iată de ce Sfântul Ioan de Kronstadt spunea că moare atunci când era lipsit de Iisus Hristos.

Pentru cel care vede taina Bisericii ca „împărtăşirea din dumnezeire" (Sfântul Grigorie Palama), Taina Euharistiei nu este un act izolat, ocazional, rezervat marilor sărbători, ci miezul şi inima existenței sale, care este în Biserică Trup al lui Hristos, după modelul euharistic. Când un călugăr trăieşte în mănăstire în pace, ascultare şi lipsa grijilor lumeşti, este normal să se îm-părtăşească cu Sfintele Taine mai des decât un mirean, care trebuie să facă față grijilor, ispitelor, risipirii lumii...

Dacă această împărtăşanie nu este o răs-plată, ea rămâne totuşi dependentă de starea sufletului persoanei. Evident, nimeni n-ar putea să se apropie de Sfintele Taine, având asupra conştiinţei păcate grave nemărturisite sau, în general, ceva care să-l despartă de unirea cu frații săi și cu Dumnezeu. Împăcat trebuie să se apropie de Sfântul Potir „pentru iertarea păcatelor sale şi pentru viața veş-nică", cu inima înfrântă şi smerită, ca un bolnav care îşi pune în Hristos, Doctorul trupurilor şi al sufletelor, singura speranță de mântuire. De aici vine necesitatea măr-turisirii dese, ca şi cum s-ar împărtăşi, şi nu ca o pregătire pentru împărtăşire.

Într-adevăr, pentru ca să-şi păstreze valoarea şi eficiența, mărturisirea trebuie să pornească dintr-o necesitate a conştiinţei, din proprie voință, dintr-o dorință de căire, de schimbare. Se distruge practic forța acestei taine atât de minunate, a acestui „al doilea botez", când se îndeplineşte o formalitate obligatorie ca o rutină, un fel de bilet de intrare pentru Sfânta Împărtăşanie. Bine-înțeles, vorbesc aici în calitate de călugăr. Şi nu trebuie să uităm că din motive pasto-rale s-a produs cel mai adesea această si-tuație în lume, unde este obligatorie legă-tura mărturisirii cu Sfânta Împărtăşanie destinată unui anumit grad de căire.

Când există posibilitatea, este totuşi bine a se reveni la o concepție mai patristică a Tainei Spovedaniei. Când mărturisirea este lăsată la alegerea fiecăruia, ea poate fi mai sinceră, poate deveni ceea ce trebuie să sau, în general, ceva care să-l despartă de unirea cu frații săi și cu Dumnezeu. Împăcat trebuie să se apropie de Sfântul Potir „pentru iertarea păcatelor sale şi pentru viața veş-nică", cu inima înfrântă şi smerită, ca un bolnav care îşi pune în Hristos, Doctorul trupurilor şi al sufletelor, singura speranță de mântuire. De aici vine necesitatea măr-turisirii dese, ca şi cum s-ar împărtăşi, şi nu ca o pregătire pentru împărtăşire.

 Viețuirea mea permanentă întru Hristos, prin comuniune cu El, depinde de modul în care mă prezint eu în fața lui Dumnezeu, mărturisindu-mă. Nu numai când înclină capul sub epitrahil călugărul trebuie să trăiască această Taină a Pocăinţei, ci în orice moment - şi în special când se află în noapte singur în fața lui Dumnezeu ar trebui să pară invizibil în faţa părintelui duhovnic ca în fața lui Hristos, pentru a-şi trece gândurile prin sita conştiinţei sale. Vai nouă – zic Sfinții Părinți -, dacă aşteptăm ceasul judecăţii ca să fim judecaţi! Este mai bine să ne judecăm singuri, pentru a nu fi osândiți în fața tribunalului lui Hristos.

Deci taina prezenței noastre mistice permanente în fața lui Dumnezeu, care exprimă într-un mod complementar Sfintele Taine ale Spovedaniei şi Împărtăşaniei, este presupunerea unirii minții noastre cu Hristos în sanctuarul inimii noastre, prin rugăciunea interioară.

Sursa: Părintele Emilianos Simonopetritul în dialog cu Părintele Ioanichie Bălan

VIATA MONAHALĂ ÎN SFÂNTUL MUNTE.