Calea rugăciunii lăuntrice

 Ce poate fi mai usor decât a repeta aceleaşi cuvinte ale unei scurte rugăciuni ? În practică însă s-a constat că, de fapt, nu este atât de simplu. Sufletul care s-a dezobişnuit să se gândească la Dumnezeu, şi care mai înainte a trecut o viață plină de senzaţii, continuă să fie sub influența impresiilor păstrate în memorie şi percepute prin vedere, auz, miros, gust şi pipăit, mintea urmează memoriei asemenea unui rob, deoarece tot ce este înlăuntrul omului şi trebuie să fie sub conducerea minţii, incluzând şi cele cinci simțuri exterioare, predomină asupra minţii. Simţurile exterioare servesc drept călăuză a celor ce se imprimă în memorie, iar aceste impresii captivează mintea şi inima acestea fiind, în esenţă, cea mai de preț concentrare a ființei omeneşti şi fiind destinate de către Dumnezeu pentru a-l fi locaş. 

Când omul se adânceşte cu mintea şi inima în impresii şi începe să se conducă conform simțurilor, atunci sufletul lui începe să ducă o viaţă inferioară celei fireşti, adică pătimaşă. Când simțurile domină asupra minţii, atunci mintea, robită de dorinţe, îşi pierde libertatea, care este un dar mare primit de la Dumnezeu, şi-l aduce pe omul cel lăuntric într-o totală neorânduială. Simțurile, neobişnuite de a priveghea şi de a participa la rugăciune, sunt atrase de tot ceea ce poate fi perceput din interior şi din exterior. lar omul, aflându-se într-o stare de dezordine şi de dezechilibru lăuntric, nu este capabil la o priveghere, la un post duhovnicesc, şi cu toată dorința lui, nu va putea fi în stare să ţină în frâu nici inima şi nici simţurile. Toate s-au dezechilibrat în el din cauza lipsei de atenţie şi a unei vieți petrecute fără trezvie. 

Din această cauză, omul, începând lucrarea rugăciunii, trebuie să fie pregătit de la bun început în a duce o luptă cu acea obişnuinţă a vieţii de dinainte, pentru ca mai apoi, cu harul lui Dumnezeu, să se renască din nou şi să se izbăvească de tot ceea ce este nefiresc în el. Omul, bunăoară, zice rugăciunea, şi apoi se răspândeşte, iarăşi o zice, iarăşi se răspândeşte, şi apoi amintindu-şi-o din nou o zice, şi tot aşa în continuare. Iarăşi şi iarăşi, omul pierde rugăciunea, fiind atras atât de percepțiile imprimate deja în minte cât şi de cele noi, care vin din afară. Amintirile, fiind păstrate în inimă, te răscolese şi-ţi vin în minte sub formă de cugete, iar aici nu va întârzia să-şi facă apariţia şi diavolul, adăugând la toate acestea şi ceva de-al său. Dar dacă omul s-a hotărât să aibă o atitudine atentă față de sine, apoi doar începând lucrarea, el va descoperi ce se întâmplă în lumea din interiorul său. Pe măsura creşterii atenției şi a lucrării rugăciunii în minte, îi creşte şi reuşita de a-şi înfrâna simțurile de la distragere şi se vede tot mai clar răutatea ce iese din inimă prin intermediul cugetelor. Şi acesta ar fi un oarecare rod al rugăciunii. Cât de mult ar fi sustrasă atenția din cauza cugetelor, şi cât de slabă ar fi rugăciunea, nu trebuie să stai în nelucrare din cauza aceasta. Omul nu trebuie să renunţe la rugăciune, ci dimpotrivă, trebuie să râvnească la ea cât mai mult pentru a-şi curăța inima de spurcăciunea păcatului. Ori de câte ori mintea va renunţa la rugăciune, aminteşte-ţi de ea şi spune-o mereu. Pe măsură ce te vei autoimpune, Domnul îţi va micşora această uitare, iar atenţia, fie şi într-un tempo mai moderat, va spori. Cu cât mintea omului acordă mai mult timp rugăciunii, cu atât mai sigur ea este apropiată de către Dumnezeu, spre lucrarea înperească, spre gustarea unei hrane de rugăciune. Intotdeauna să te îndeletniceşti cu rugăciunea- ziua, noaptea, seara, dimineaţa, fiind Acasă sau în altă parte, în cale sau la lucru, stând sau mergând, culcat sau şezând, în timpul pravilei şi în afara lucrurilor. Spune întotdeauna rugăciunea. 

La fel ca şi patima, şi virtutea se înrădăcinează în om pe calea deprinderii. Unul şi acelaşi lucru bun, dacă îl faci de repetate ori, se însuşeşte şi se transformă într-o deprindere, şi ajungi să-l faci fără afi constrâns, ca pe ceva firesc. La fel este şi cu păcatul, care, fiind repetat, se transformă în patimă. lar patima, căpătând putere, te atrage să cazi în păcat din obişnuință, şi asemănându-se însuşirilor firescului, îl impune pe om spre săvârşirea acestuia (adică a păcatului), chiar împotriva voinţei lui

Calea rugăciunii lăuntrice . Arhiepiscopul Antonie de Golansksi Mihailovsk