Dumnezeu Tatăl Taină; Dumnezeu Fiul Smerenie; Dumnezeu Sfântul Duh-Rugăciune

 

Să arzi cântând lui Dumnezeu, sau citind, să arzi meditând sau răpit în pacea Lui, să arzi mergând sau odihnindu-te, să arzi stând de veghe trează sau fiind pierdut somnului.

Să arzi în toate chipurile, în toate felurile, să arzi în cruce.

"Din problemele rugăciunii nesfârşite,,

Din încercarea realizării ei, o primă descoperire e crucialitatea ei, contradicția fundamentală. O mişcare perpetuă precum şi o tensiune constantă sunt de la sine înțeles contradictorii. Această contradicție între perpetuitate şi constanța de tensiune, se rezolvă armonic în lucrarea de har a Duhului.

Rugăciunea este lucrare religioasă, adică esență spirituală, Duhul realizat. Este deci îndreptățită afirmaţia că Dumnezeu e rugăciune. Rugăciunea este smerenie activă, adică apoteoza smereniei, rodnicia ei. Rugăciunea este o anume gândire, gândire integrală, gândire simbolică:

Dumnezeu Tatăl Taină; Dumnezeu Fiul Smerenie; Dumnezeu Sfântul Duh-Rugăciune.

Rugăciunea este Aminul universului. Când Hristos spune: Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Aminul lumii, El realizează o afirmaţie de cunoaştere de Sine. Noi nu ne putem cunoaşte decât în referință la altceva. Dumnezeu Se cunoaşte pre Sine, prin Sine, în Treime. Când spune: Eu sunt începutul şi Aminul, El Se cunoaşte în ceea ce poate fi străin de Sine Însuşi în Sine. Adică în Celelalte două Ipostaze, adică a Tatălui şi a Duhului Sfânt. Înce-puţul este Tatăl, Duhul este Aminul Lumii, Rugăciunea este Aminul Lumii. Cu alte cuvinte, Rugăciunea este lu-crarea ipostazei Duhului Sfânt.

Rugăciunea e expresiunea unei năzuințe elementare spre o viață mai înaltă, mai bogată, oricare ar fi sfera valorii căreia aparține obiectul rugăciunii, fie eudemonis-mul sau morala, sau, în sfârşit, religia pură, totdeauna ea traduce o dorinţă puternică de viaţă şi de o viață mai puter-nič, mai curată, mai prețioasă, mai fericită, când Te caut, Dumnezeul meu, eu caut viața fericită". Aceste cuvinte al Sfântului Augustin  descoperă rădăcina sufletească a oricărei rugăciuni.

Pornirea de a întări, a împuternici, a mări viața proprie e motivul propriu al oricărei rugăciuni; dar în faptul de a fi desccoperit rădăcina cea mai profundă a rugăciu-nii nu ne revelă esenţa sa adevărată. Pentru a o prinde, nue de ajuns a ancheta, cerceta motivele psihologice ale rugăciunii, ci mai mult a lămuri părerile şi credințele a-doratorilor naivi, atitudinea lor lăuntrică şi intenţiunile lor spirituale, presupunerile şi ideile care sunt la baza rugăciunii, socotită ca o experiență a sufletului.

Structura lăuntrică a rugăciunii, creşte şi se întemeiază pe triunitate de credinţă, pe trei elemente unificate în duh: o cunoaştere spirituală, o simțire spirituală, o lucrare de voinţă spirituală, adică:

1. Cunoaşterea prin credință a unui Dumnezeu viu şi personal. Primirea revelației despre Sfânta Treime ca un dat dogmatic real şi activ în viața personală. O smerire a minţii.

2. Simțirea prin credinţă a prezenței adevărate şi nemijlocite a Lui. Primirea adevărurilor sfintei atingeri a lui Dumnezeu, descoperirea darurilor sfintei Jertfe, expe-riența personală a Întrupării, Pâinea şi Vinul Cuminecă-turii. O smerire a simțământului.

3. Făptuirea lăuntrică în credinţă. Lupta creatoare a rugăciunii, adică legătura dramatică ce se face între Om şi Dumnezeu, Căruia li experimentează prezența. Israel.

Am cercetat procesul psihologic şi cel fiziologic al rugăciunii, ajungând până la perspectiva suirii spre viziune, spre momentul acela, androginic, angelic, de echilibru şi depăşire, al problemei lacrimilor.

Azi, pentru a lămuri această problemă a plinătății rugăciunii, nu trebuie să trecem la procesul intelectual al rugăciunii.

Rugăciunea este pentru suflet răsuflarea, respirația sufletească, în văzduhul dumnezeiesc. Aşa precum în ordinea trupească răsuflarea e un act (o lucrare) neînce-tat, şi necesar la conservarea vieţii, tot aşa şi în ordinea suprafirească. Iată pentru ce Domnul a spus: „Pururea trebuie să ne rugăm". Nu pentru că am avea necurmat de rostit nişte formule, ci pentru că trebuie să socotim pe Dumnezeu ca o ființă vie, a Cărui nemărgenire ne cu-prinde pururea şi spre Care trebuie să ne întoarcem, din timp în timp, printr-o anumită lucrare, pentru a agonis de la atotputernicia şi bunătatea Lui ajutorul pe care îl cere necurmata noastră slăbiciune.

Formula ne ajută să gândim la această învecinare (vecinătate) cu Dumnezeu; cuvintele care o compun sunt ca nişte eşaloane prin care sufletul suie la Dumnezeu să-L întâlnească şi să trăiască cu El.

Numai atunci se roagă necurmat. Formula, act tran-zitoriu, te conduce la starea de rugăciune.

Rugăciunea a fost văzută de lacob, în vis, ca o scară nesfârşită de la pământ la cer. Sunt, prin urmare, trepte de rugăciune.

1. Omul scăzut și grosolan sufleteşte, se roagă scăzut şi grosolan.

2. Omul ajuns la o subțietate şi înălțime de gând pune în rugăciune subțietate şi înălțime.

3. Omul duhovnicesc, [pune] blândețe, virtute şi putere sufletească.

Rugăciunea variază astfel după starea şi însuşirile sufleteşti ale fiecăruia, aşa încât treptele sunt legate de calităţile spirituale şi suie astfel la nesfârşit. Quo sprede de Dar toate aceste deosebiri nu au prea mare însemnăta-te pentru Rugăciunea în sine, ea fiind una, şi condiţia ei de împlinire una: „neprihănirea" sau „curăția" Rugăciunii.

Se poate spune şi îndreptăți rugăciunea ca o lucrare firească, descoperind până la ce punct ea e o pornire a întregii firi.

Rugăciunea e o putere. Orice om care neagă în el in-stinctul natural al rugăciunii, s-a sărăcit lăuntric cu una din pârghiile cele mai puternice ale vieții.

Repetarea rugăciunii şi de aci deprinderea acestui obicei nu înseamnă de fel a asimila ceva străin firii noastre, ci creşterea unui ce care face parte întreagă din suflet.

Teoretic şi practic, rugăciunea se potriveşte şi rodeşte [la] toate treptele de conştiinţă şi tuturor gradelor de cultură.

Nu ştiu cine a spus că omul se poate cunoaşte după ce întristări are; mai potrivit, se poate spune: el se poate cunoaşte după ce rugăciune face.

Rugăciunea şi ştiinţa sa, s-au orânduit şi au crescut ca un fluviu, după puterea valurilor de gândire a gene-rațiilor care s-au perindat.

Rugăciunea e un instinct care prin repetare şi trăire nu se înăbuşă, ci ajunge la un grad superior odată cu progresele intelectuale şi spirituale ale omenirii.

„Cel ce are urechi de auzit, să audă." Mântuitorul nu scoboară înțelegerea duhovnicească, nici nu o demonstrează; El o vădeşte, o afirmă, o subliniază. Metoda Sa e de trăire.   Chiar în cugetarea obişnuită a omului, în gândurile lui luate în sine, rațiunea omului e o putere potențială, care se poate oricând înfăptui viu în rugăciune, fie numai în pura emoţie.

CAIETELE PREACUVIOSULUI PĂRINTE DANIIL DE LA RARĂU (SANDU TUDOR). 2

Sfinţita Rugăciune :  GÂNDURI DESPRE RUGĂCIUNE .CARTE TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE TEOCTIST

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE.