"Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se știe pe sine că a făcut multe și mari fapte bune, și totuși nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: „Cu nimica pe mine nu mă știu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (I Cor. 4, 4). Și iarăși: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim 1, 15).
Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toți, și totuși se înjosește înlăuntrul său. Iară pentru ca să cunoașteți cât de bine este a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiți-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia – păcatul cu smerenia; și veți vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptății; nu pentru că păcatul ar fi având așa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul. Și trăsura dreptății rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea și povara mândriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covârșește puterea păcatului si ne ridică până la cer, așa pe de altă parte, mândria, prin greutatea și povara ei cea mare, pune stăpânire pe dreptate și o doboară la pământ...
Sursa:Duminică a 33 după Rusalii (a Vameșului și
Fariseului)

Comentarii
Trimiteți un comentariu