Slava și plăcerea adevărată se găsesc numai în cele duhovnicești, iar nu în cele trupești

 

"Iar ținta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun și din credință nefățarnică, de la care unii rătăcind s-au întors spre deșartă vorbire, voind să fie învățători ai Legii, dar neînțelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire. (I Timotei 1, 5-7)

Nimic nu vatămă atât de mult neamul omenesc, decât disprețuirea prieteniei și a dragostei și necăutarea lor cu multă râvnă, spre a le stăpâni, precum iarăși nimic nu înalță pe cineva, decât urmarea lor cu toată puterea. Aceasta învederând-o și Hristos, zice: „că dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privința unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri”, și iarăși: „iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci.” (Matei 18, 19; Matei 24, 12) Aceasta a născut toate eresurile și toate dezbinările, căci din a nu iubi pe frați, vine invidia contra celor ce propășesc, din invidie apoi vine pofta de a stăpâni, iar pofta de a stăpâni naște dezbinările.

De aceea și Pavel zicând: „ca să poruncești unora să nu învețe o altă învățătură”, la urmă arată și modul după care este cu putință aceasta. Și care este acel mod? Dragostea. Precum, deci, când zice: „sfârșitul legii este Hristos” (Romani 10, 4), adică îndeplinirea poruncilor, căci și acesta se cuprinde în El, tot așa și porunca aceasta cuprinde în sine dragostea. Sfârșitul tămăduirii este sănătatea, așa că fiind sănătate, nu este nevoie de multă căutare; tot așa și dragoste când este, nu trebuie multă poruncă. Și de care dragoste vorbește? De cea sinceră, iar nu de cea care se mărginește numai în vorbe; de cea izvorâtă din voință și din compătimire, din participarea la durere.

„Din inimă curată”, zice. Aici vorbește sau de o viață curată și corectă, sau de o dragoste adevărată, fiindcă o viață necurată provoacă dezbinări, după cum zice: „cel ce face rele, urăște Lumina”. (Ioan 3, 20) De altfel, prietenie și dragoste se vede și printre cei răi, căci și tâlharii iubesc pe tâlhari, și criminalii simt dragoste către alți criminali, însă o astfel de dragoste nu este din cuget bun, ci din cuget rău, și nici din inimă curată, ci din inimă necurată, și nici din credință sinceră, deoarece credința învederează adevărul, deoarece dintr-o credință adevărată se naște dragoste. Cel ce crede cu adevărat în Dumnezeu, nu va suferi niciodată a fi lipsit de dragoste.

De la care unii rătăcind s-au întors spre deșartă vorbire, (I Timotei 1, 6) Bine zice că s-au întors, deoarece, pentru a merge drept, este nevoie de meșteșug, iar nu de întoarcere de la scopul, sau de la țelul propus; așa că este nevoie de a fi cineva condus de Duhul. Multe din calea cea dreaptă trebuie evitate, și numai spre țel e nevoie să-și îndrepte privirea.

Voind să fie învățători (I Timotei 1, 7), zice. Ai văzut și altă cauză, adică aceea a iubirii de întâietate? De aceea și Hristos zicea: „voi însă să nu vă numiți rabi (învățători)” (Matei 23, 8), și Pavel iarăși: „Căci nici ei singuri, cei ce se taie împrejur, nu păzesc legea, ci voiesc să vă tăiați voi împrejur, ca să se laude ei în trupul vostru”. (Galateni 6, 13)

Voind să fie învățători ai legii, dar neînțelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire. Aici îi defăima pe acei șarlatani, care nu aveau în vedere scopul legii, și nici timpul până când trebuia privită legea ca stăpână. Deci, dacă păcatul lor este din neștiință, cum de zici că vine de acolo că ei voiesc a fi dascăli ai legii? Însă vine și de la faptul că ei nu au dragoste, iar din lipsa dragostei se naște neștiința. Când sufletul se predă pe sine plăcerilor trupești, desigur că i se vatămă agerimea; căzând apoi din dragoste, cade în același timp în iubirea de ceartă, în iubirea de întâietate, și la urmă i se vătăma ochiul cugetului. Căci cel ce este stăpânit de vreuna din poftele acestea trecătoare, fiind îmbătat de patimă, nu va putea niciodată să fie judecător al adevărului. „Neînțelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire”. Era natural ca ei să vorbească de lege, și să spună multe despre curățeniile trupului, și altele de acest fel.

Apoi, contenind a mai cerceta asemenea fapte, ca nefiind nimic altceva decât umbră și închipuire a celor duhovnicești, la urmă ceea ce este cu mult mai plăcut, tocmai aceea o face; și ce este ceea ce el face? Laudă legea — iar prin lege el înțelege Decalogul — și din aceasta el a scos și pe celelalte. Căci dacă călcarea legii pedepsește pe cel ce se abate de la lege — deși în mare parte cele ale legii ne sunt fără folos, apoi cu atât mai mult acelea.

Noi știm că legea este bună, dacă se folosește cineva de ea potrivit legii, (I Timotei 1, 8) „Pe de o parte spune că este bună legea, pe de altă parte nu este bună.” Dar ceea ce el spune, aceasta înseamnă: laudă legea prin fapte, căci expresia: „dacă se folosește cineva de ea potrivit legii”, aceasta vrea să zică. Căci sunt și unii care nu o țin bine, ca de pildă când o explică, zice, prin vorbe, iar prin fapte o calcă, iar aceasta înseamnă că o țin nu precum se cuvine. O țin, dar nu spre propriul lor folos. Și ce altceva înseamnă expresia „potrivit legii”, decât că dacă cineva o ține cum se cuvine, îl îndreaptă spre Hristos? Când scopul legii este de a îndreptăți pe om, dar nu poate, atunci îl îndreaptă spre cel ce poate. Sau și într-alt mod: a ține legea cum se cuvine, este a păzi legea cu prisosință. Și ce vrea să zică „potrivit legii”? „După cum prin zăbală, zice, se ține cum se cuvine nu calul care zburdă, nici acel care azvârle cu picioarele, ci acel care o are în gură mai mult de formă, tot așa și legea este ținută bine nu de cel ce are nevoie a fi cumințit prin litera ei.”

Dar atunci, cine o ține cum se cuvine? Cel ce știe că nu are nevoie de ea. Cel ce a ajuns la atâta virtute, încât o îndeplinește nu de frică, ci are înaintea ochilor săi mai mult osânda și pedeapsa de-acolo. Sau și altfel. Zicând că:

Știind aceasta, că legea nu este pusă pentru cel drept, ci pentru cei fărădelege și răzvrătiți (I Timotei 1, 9), prin aceasta spune că acela este drept, care săvârșește virtutea. Acela ține precum se cuvine legea, care nu așteaptă a fi certat de ea. Precum semnele literelor stau înaintea copiilor, însă numai cel ce știe a le întrebuința, le pune unde trebuie, iar nicidecum prin altul; numai acela, zic, ar putea fi considerat ca mai înaintat în știință, și ca întrebuințând mai bine literele, tot așa și cel ce stă mai presus de lege, nu se povățuiește de lege. Cel ce împlinește legea nu de frică, ci din mai multă dragoste către virtute, acesta mai cu seamă împlinește legea. Că nu deopotrivă împlinește legea cel ce se teme de ea, și cel ce are în vedere cinstea sa personală. Nu deopotrivă împlinește legea cel ce este sub lege, și cel ce este deasupra legii. A fi deasupra legii și a trăi deasupra legii, aceasta înseamnă tocmai a ține legea precum se cuvine. Căci acela întrebuințează și păzește bine legea, care face lucruri mai multe și mai mari decât cere ea; cel ce nu așteaptă a fi certat de ea. Legea, ca altele multe, este împiedicarea relelor. Nu doar legea face drept pe cineva, ci și lucrarea faptelor bune. Astfel că cei ce se depărtează de rele, ca robii ce știu de frică, aceștia nu îndeplinesc scopul legii, fiindcă legea de aceea stă de față, ca să pedepsească neîmplinirea poruncilor. Așa că și aceia o țin, însă din pricină că se tem de pedeapsă.

„Voiești să nu-ți fie frică de stăpânire? Fă binele, și vei avea laudă de la ea” (Romani 13, 3), ca și cum ar zice cineva: „numai pentru faptele cele rele legea poruncește; dar celor ce fac fapte vrednice de laudă, unde anume este folositoare legea?” Precum doctorul vindecă pe cel ce are o rană sau un beteșug oarecare, iar nicidecum pe cel ce este sănătos, sau pe cel ce este bine, tot așa și legea.

Legea nu este pusă pentru cel drept, ci pentru cei fărădelege și răzvrătiți, pentru necredincioși și păcătoși, (I Timotei 1, 9) Prin expresia „pentru cei fărădelege”, el numește pe iudei, arătându-i și ca „răzvrătiți”. „Căci legea, zice, mânie pricinuiește.” (Romani 4, 15) Așadar, ce poate avea în comun legea cu cel vrednic de cinste? „Căci prin lege, zice, vine cunoștința păcatului.” (Romani 3, 20) Și ce are de-a face cu cel drept? Deci, cum legea nu este pusă pentru cel drept? Fiindcă acesta este în afara pedepsei, și el nu așteaptă ca legea să-l învețe să facă cele ce se cuvin, căci are într-însul harul Duhului, care-l îndeamnă la bine. Legea s-a dat ca prin frică și amenințare să fie ținuți în respect cei de sub lege. Așadar, calul cel bun nu are nevoie de frâu și zăbală puternică, precum nici de pedagogie nu are nevoie cel ce se poate conduce și fără pedagog.

„Pentru cei fărădelege și răzvrătiți, pentru necredincioși și păcătoși, pentru necuvioși și spurcați, pentru ucigașii de tată și ucigașii de mamă.” Și nu s-a oprit aici, și nici numai până la păcate, ci mai mult, înșiră păcatele după felul lor, ca astfel să-i convingă să se rușineze de observarea legii. Și după ce le înșiră păcatele după felul lor, la urmă le spune și prescurtate, deși chiar și cele înșirate erau de ajuns spre a-i abate de la ele. Dar ce? Iudeii sunt ucigători de oameni, ucigători de tată și de mamă? Aceasta lasă a se înțelege. „Necredincioși și păcătoși, pentru necuvioși și spurcați”, astfel erau, și de aceea li s-a dat legea. Căci spune-mi: oare nu de multe ori cădeau în închinarea la idoli? Oare nu au bătut cu pietre pe Moise? Oare nu erau pline mâinile lor de uciderile rudelor lor? Oare nu pentru asemenea crime îi învinovățeau profeții? Însă celor ce filosofează către cele cerești, înșirarea acestor fapte le este de prisos.

Pentru ucigașii de tată și ucigașii de mamă, pentru omorâtorii de oameni, pentru desfrânați, pentru sodomiți, pentru vânzătorii de oameni, pentru mincinoși, pentru cei care jură strâmb și pentru tot ce stă împotriva învățăturii sănătoase (I Timotei 1, 9-10), fiindcă toate acele patimi sunt ale unui suflet stricat.

După Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, cea încredințată mie. (I Timotei 1, 11) încă și acum pentru întărirea Evangheliei este nevoie de lege, pe când pentru cei convinși și credincioși nu este nevoie. O numește Evanghelia slavei pentru nimic altceva decât față de cei ce se rușinează în timpul persecuțiilor, și pentru patimile lui Hristos. Și din cauza aceasta, ca și pentru celelalte cauze, o numește Evanghelia slavei lui Dumnezeu, pentru că și patimile lui Hristos sunt slavă, ca și celelalte. Sau poate că prin această expresie face aluzie la cele viitoare. Căci dacă cele de față sunt încărcate de rușine și necinste, cele viitoare însă nu sunt astfel. Evanghelia este a celor viitoare, iar nu a celor prezente. Dar atunci, cum de a zis îngerul: „iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”? (Luca 2, 10-11)

S-a născut Mântuitor, adică va fi Mântuitor, căci nu îndată ce S-a născut făcea minuni și semne.

„După Evanghelia slavei, zice, a fericitului Dumnezeu”. Sub denumirea de „Evanghelia slavei”, apostolul înțelege Evanghelia slujbei sau a cultului lui Dumnezeu, și că dacă toate cele prezente s-au umplut de slava Lui, atunci cu atât mai mult cele viitoare, „până va pune, zice, pe toți vrăjmașii Săi sub picioarele Sale”. (I Corinteni 15, 25) Când nu va mai fi nici o piedică, când drepții vor vedea toate acele împrejurări fericite „pe care ochiul nu le-a văzut, și urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit” (I Corinteni 2, 9), după cum însuși Hristos zice: „unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o.” (Ioan 17, 24)

SLAVA și PLĂCEREA ADEVĂRATĂ SE GĂSESC NUMAI ÎN CELE DUHOVNICEȘTI, IAR NU ÎN CELE TRUPEȘTI

Cine oare sunt aceia, ca să-i fericim de bunătățile de care se vor învrednici, de slava de care se vor împărtăși, precum și de acea lumină? Căci slava de aici este nestatornică și de nimic; și chiar de rămâne poate, totuși iute se stinge după cum și zice: „că nu se va coborî cu el slava lui” (Psalmi 48, 18); și încă la cei mulți nici aici chiar nu rămâne slava cu ei. Dar pentru slava de acolo nici nu trebuie să bănuiești ceva din acestea, ci din contră, că va rămâne, și că niciodată nu va avea sfârșit. Astfel sunt cele ale lui Dumnezeu: stabile și mai presus de orice schimbare și sfârșit. Căci slava aceea nu este izvorâtă din lucrurile de dinafară, ci din cele dinăuntru. Vreau să zic adică, că nu vine din haine prețioase, nici din mulțimea slugilor; nu din cele din afară vine acea slavă, ci, fără de acestea, chiar bărbatul se va îmbrăca cu slavă. Acum, dacă aici lipsesc toate cele dinafară, cineva este cu totul gol de slavă. În baie, de pildă, vedem dezbrăcați pe mulți oameni cinstiți și necinstiți, dar și mârșavi. Mulți dintre cei din piață s-au pus în pericol, de multe ori, de a fi lipsiți de slavă, din cauză că slugile lor lipseau fiind duse la alte trebuințe, pe când acolo cineva va avea cu el slavă pretutindeni. Și precum îngerii orișiunde s-ar arăta, au într-înșii slava, tot așa și sfinții. Sau, mai bine zis, precum soarele nu are nevoie de haină, nu are nevoie de altceva, iar îndată ce se arată pe cer, slava lui este nedespărțită de el, întocmai așa va fi atunci.

Să alungăm deci de la noi această slavă deșartă, care nu e decât de disprețuit. „Cu îmbrăcămintea hainelor, zice, să nu te lauzi” (Isus Sirah 11, 4); acestea se spuneau celor de demult, adică celor în starea copilăriei, fiindcă și cel de la orchestră și femeia de moravuri ușoare, și cel de pe scenă, se îmbracă mai grațios decât tine, și cu haine mai de preț.

Dar afară de acestea încă, tu te mândrești pentru niște lucruri, pe care dacă se vor pune câteva molii, iată că te-ai lipsit de orice mulțumire. Ai văzut cât de nesigur lucru este slava vieții prezente? Te mândrești de niște lucruri, pe care viermii le nasc și tot ei le nimicesc — căci se spune că ar fi niște viermi, insecte din India, care pregătesc firele de mătase.

Câștigă-ți haine, dacă voiești, de acelea țesute în ceruri: acea îmbrăcăminte minunată și strălucită; acele haine într-adevăr sunt împodobite cu aur. Aurul acela nu este scos din metale, pe care mâinile ocnașilor l-au săpat, ci se produce din virtute. Să ne îmbrăcăm, dar, cu astfel de haine, pe care le lucrează nu oamenii săraci și robi, ci însuși Stăpânul a toate. Și ce? S-a risipit cu această haină aur? Dar ce este cu aceasta? Căci noi cu toții admirăm nu pe cel îmbrăcat, ci pe cel ce a lucrat acea haină, fiindcă lui se cuvine admirația. Precum, fiind vorba de hainele cele delicate, noi nu admirăm lemnul pe care haina este întinsă de stăpânul piuei , ci pe cel ce lucrează acea materie, deși pe lemn sunt întinse, și de lemn sunt legate; precum deci nu lemnele au nevoie, și nici pentru trebuința lor se întind, tot așa se petrece și cu femeile, fiindcă nu ele au nevoie, ci pentru că hainele au nevoie de a fi întinse, ca nu cumva să fie întinse de molii.

Dar apoi, cum să nu fie cea mai de pe urmă prostie a pune atâta râvnă pentru ceea ce nu merită a se face atâta vuiet, și a întrebuința atâtea mașinații, ca: a trăda mântuirea lor, a disprețui amenințările gheenei, a batjocori pe Dumnezeu și a trece cu vederea pe Hristos cel flămând? Și încă ce ar mai putea zice cineva despre luxul cu aromatele (parfumurile) cele din India, cele din Arabia, cele din Persia, cele uscate și cele lichide, despre acele miruri, acele afumători, care toate la un loc cer o cheltuială mare și zadarnică? De ce miroși a parfum, o, femeie, în timp ce trupul tău pe dinăuntru este plin de necurății?! De ce cheltuiești pentru un lucru împuțit? E ca și cum ar turna cineva mir în mlaștină, sau balsam într-o cărămidă găurită. Dacă voiești mir,sunt aromate cu care ai putea să-ți ungi sufletul, nu din Arabia, nu din Etiopia, nici din Persia, ci chiar din cer coborâte, cumpărate nu cu aur, ci cu intenție bună, și credință sinceră.

Pe acest mir cumpără-l, al cărui miros poate umple lumea întreagă. Acest mir îl revărsau dintr-înșii apostolii, după cum zice: „pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc și între cei ce pier; unora, adică, mireasmă a morții spre moarte, iar altora mireasmă a vieții spre viață.” (II Corinteni 2, 15-16) Și ce vrea să zică prin aceasta? Că și porcul, se zice, se sufocă de mirosul cel plăcut al mirurilor. Și nu numai trupul apostolilor, ci chiar și hainele lor slobozeau din ele miros duhovnicesc. Hainele lui Pavel așa de plăcut mir revărsau din ele, încât și pe demoni îi alunga. Mirosul acesta cu cât era mai folositor decât acela al florilor, decât acela scos din coaja scorțișoarei? Și, oare, nu era mai plăcut acesta decât acela al smirnei? Că dacă alungă până și pe demoni, apoi ce n-ar fi făcut?

Acest mir să ni-l câștigăm; iar mirul duhovnicesc îl întocmește prin milostenie. Acest mir chiar și după ce ne vom duce acolo, îl vom mirosi. Și precum aici pe toți îi întorc, spre ei, cei parfumați cu miresme, fie la baie, fie în biserică, sau în fine în orice alt loc unde este mulțime de lume, dacă s-ar împrăștia un astfel de miros, toți s-ar simți atinși, și toți și-ar întoarce fața în acea parte, tot așa în acea lume a sufletelor intrate și parfumate cu miruri duhovnicești, toți se vor îndrepta spre acea parte, și se vor sfii de vederea lor. Și aici nici demonii, și nici alte rele nu cutează și nu se pot apropia, fiindcă se sufocă de acel miros.

Acea mirodenie deci să o câștigăm. Mirurile cele de aici ne aduc o slavă deșartă și prostească, pe când cele de acolo, bărbăție și admirație, și pe lângă toate, ne dau și un mare curaj. Mirul acesta nu pământul îl produce, ci virtutea; nu se veștejește planta ce-l produce, ci veșnic este verde; acest mir face cinstiți pe cei ce-l posedă. Cu acest mir suntem unși când ne botezăm; atunci revărsăm din noi miros plăcut. Râvnei noastre aparține ca și în viitor tot astfel de mir să emane din noi.

De aceea și preoții din legea veche se ungeau cu mir, arătând prin aceasta simbolul virtuții, adică preotul trebuie să slobozească din el mir plăcut, fiindcă nimic nu este mai grețos ca păcatul. Privește cum îi descrie natura prorocul, zicând: „împuțitu-s-au și au putrezit rănile mele.” (Psalmi 37, 6) Într-adevăr, păcatul este mai puturos decât orice putreziciune împuțită. Căci, ce este de pildă mai puturos decât desfrânarea? Dacă păcatul este puturos chiar și fără a fi pus în lucrare, dar după săvârșirea lui? Și atunci poți pricepe cum este desfrânatul; atunci vei vedea putoarea ce iese dintr-însul, atunci vei vedea necurăția, scârba și murdăria ce iese din el. Astfel este orice păcat. Mai înainte de a se face, are în sine oarecare plăcere, dar după ce s-a săvârșit, plăcerea contenește și se stinge cu totul, iar tristețea și mâhnirea îi iau locul.

Virtutea însă, din contră, căci la început are cu sine osteneli, iar la sfârșit plăcere și liniște. Precum acolo plăcerea nu este plăcere, prin așteptarea rușinii și a pedepsei, tot așa și aici osteneala nu mai este osteneală, prin speranța de răsplată. Ce este beția? Spune-mi. Oare plăcerea nu este numai în a bea? Sau, mai bine zis, beția nu se află nici în a bea. Căci când bețivul cade în nesimțire, și nu vede pe nimeni din cei de față, ci se găsește mai rău decât cei nebuni, ce plăcere poate fi? Si, mai drept vorbind, nici chiar în desfrânare nu este plăcere. Căci când sufletul, fiind cuprins de patimă, își pierde judecata, ce plăcere poate fi? Apoi dacă aceasta este plăcere, atunci și râia este o plăcere. Plăcere adevărată aceea aș numi-o eu, când sufletul nu este stăpânit și încleștat de patimă. Și atunci ce plăcere este aceasta, de a scrâșni din dinți, de a holba ochii, de a fi gâdilat, și de a se înfierbânta mai mult decât trebuie? Astfel, deci, nu poate fi plăcere, fiindcă ne grăbim să scăpăm de ea, și scăpând simțim părere de rău. Dacă este plăcere, nu te grăbi să scapi de ea, ci rămâi în acea plăcere. Ai văzut că este numai numele de plăcere?."

Omilia a II-a 

Sfântul Ioan Gură de Aur 

Lumea Ortodoxiei