„M-am bucurat mult în Domnul, că a înflorit iarăși purtarea voastră de grijă pentru mine, precum o și aveați, dar v-a lipsit prilejul. N-o spun ca și cum aș duce lipsă, fiindcă eu m-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am. Știu să fiu și smerit, știu să am și de prisos; în orice și în toate m-am învățat să fiu și sătul, și flămând, și în belșug, și în lipsă. Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește, însă bine ați făcut că ați împărtășit cu mine necazul.” (Flp. 4, 10-14).
De multe ori am spus că milostenia n-a fost lăsată pentru cei ce primesc, ci pentru cei ce dăruiesc, nu pentru cei ce iau, ci pentru cei care dau, fiindcă aceștia, în principal, câștigă mai mult. Acest lucru este arătat aici și de Pavel. Cum? Filipenii aceștia îi trimiseseră mai demult prin Epafrodit niște ajutoare bănești. Acum urmând a-l trimite pe Epafrodit cu epistola, privește cum îi laudă, arătând că ceea ce au făcut ei trimițând ajutoare, e lăsat nu atât pentru trebuința celor ce primesc, cât, mai ales, pentru folosul celor ce dau.
Aceasta o face Apostolul pentru ca nu cumva ei să se mândrească și să cadă în ușurătate, ca unii care au făcut binele, ci și mai osârduitori să devină în facerea binelui, pentru că ei sunt cei ce se folosesc mai mult; iar pe de altă parte și cei care primesc să nu alerge fără rușine după milă, ca nu cumva să se facă vinovați. „Mai fericit este a da decât a lua” (FA 20, 35), spune el.
Dar ce vrea să spună prin cuvintele: „M-am bucurat mult în Domnul” (Flp. 4, 10)? Adică «nu m-am bucurat cu bucurie lumească întru Domnul, nu pentru că poate aș fi avut vreo odihnă, ci m-am bucurat pentru că voi ați progresat, căci odihna mea aceasta este». De aceea și spune „m-am bucurat mult”, fiindcă bucuria aceea nu era trupească și nici nu se bucura pentru liniștea sau odihna sa, ci pentru progresul lor.
Și privește cu câtă liniște îi mustră pentru cele din trecut, și cum apoi, iute acoperă aceasta, învățându-ne că trebuie a face binele necontenit, „…că …iarăși” (Flp. 4, 10), zice, ceea ce mai arată și un alt timp, îndepărtat; „a înflorit iarăși purtarea voastră”, după cum și copacii înfloresc; aceasta arată că mai înflorise cândva, dar între timp se vestejise, adică aproape se uscase.
Cu alte cuvinte, arată aici că ei pătimiseră tocmai din cauza leneviei lor. Și se mai arată și că ei, și mai înainte avuseseră obiceiul de a se întrece în a-l ajuta pe Apostol. De aceea și adaugă: „purtarea voastră de grijă pentru mine, precum o și aveați” (Flp. 4, 10). Și pentru ca să nu crezi că și pe viitor ei vor deveni leneși și se vor veșteji, ci doar atunci fuseseră leneși, privește cum adaugă: „purtarea voastră de grijă pentru mine”, ca și cum ar fi spus: «vorbesc de acel timp trecut când erați vestejiți și apoi ați înverzit, iar de alte timpuri nu vorbesc».
Aici ar putea cineva să întrebe: cum, pe de o parte el spune „Mai fericit este a da, decât a lua”, iar pe de alta „Voi înșivă știți că mâinile acestea au lucrat pentru trebuințele mele și ale celor ce erau cu mine” (FA 20, 34)? Și către corinteni iarăși: „Dar eu nu m-am folosit de nimic din acestea și nu am scris acestea, ca să se facă și cu mine așa. Căci mai bine este pentru mine să mor, decât să-mi zădărnicească cineva lauda” (1 Cor. 9, 15).
Cum se face deci că primind darurile de la filipeni se uită cu nepăsare cum lauda lui se zădărnicește? Și cum se zădărnicește? Luând, primind ajutoare. Deci, dacă lauda lui era de a nu primi de la nimeni nimic, cum de primește de această dată? Ce înseamnă aceasta?
Pe drept cuvânt, el nu primea de la corinteni, pentru că printre aceștia erau mulți apostoli mincinoși, pe care Pavel îi combătea cu toată puterea, spunându-le: „Dar ceea ce fac, voi face și în viitor, ca să tai pricina celor ce poftesc pricină, pentru a se afla ca și noi în ceea ce se laudă” (2 Cor. 11, 12). Și nu a zis «întru ceea ce sunt», ci „în ceea ce se laudă”, de unde se înțelege că acei apostoli mincinoși luau, primeau asemenea ajutoare, însă pe ascuns. De aceea a zis: „în ceea ce se laudă”. De aceea și spunea corintenilor: „că lauda aceasta nu-mi va fi îngrădită” (2 Cor. 11, 10). Și privește că nu zice simplu „nu va fi îngrădită”, ci adaugă „în ținuturile Ahaei” (2 Cor. 11, 10).
De aceea zic eu că și spunea corintenilor: „Alte Biserici am prădat, luând plată ca să vă slujesc pe voi” (2 Cor. 11, 8), ceea ce arată că primea ajutoare din alte părți. Dar dacă Pavel primea, și pe drept cuvânt, căci îndeletnicirea lui era astfel încât să primească asemenea ajutoare, cum însă de îndrăzneau să primească și acei apostoli mincinoși care nu lucraseră nimic? Însă poate că ei ar fi răspuns: «ne rugăm lui Dumnezeu»; dar aceasta nu înseamnă lucrare, pentru că o dată cu rugăciunea este posibil a și lucra. Poate că ar fi răspuns: «postim», dar nici aceasta nu înseamnă lucrare. Lucrare adevărată este aceea a lui Pavel, deoarece pretutindeni îl vedem pe acest fericit predicând și lucrând fără odihnă.
„Dar v-a lipsit prilejul” (Flp. 4, 10), spune el, ceea ce înseamnă că «nu din cauza nepăsării, sau a lenevirii voastre, ci siliți de împrejurări; poate că n-ați avut, poate că nici voi nu ați fost în belșug». Aceasta înseamnă „v-a lipsit prilejul”, expresie luată din limbajul comun, pentru că astfel se exprimă cei mai mulți când se află la strâmtoare și cele necesare nu le prisosesc.
„N-o spun ca și cum aș duce lipsă” (Flp. 4, 11), este ca și cum ar spune: «v-am spus mai sus „a înflorit iarăși purtarea voastră” și v-am dojenit nu cu scopul de a căuta cele ale mele, nu pentru aceasta v-am cerut, nu pentru că am fost în strâmtorare». Și de unde reiese așa ceva? Oare nu spui aceasta din laudă, fericite Pavele? Corintenilor le scria: „Căci nu vă scriem vouă altele decât cele ce citiți și înțelegeți” (2 Cor. 1, 13), de unde se vede clar că nici față de filipeni n-ar fi vorbit așa încât să fie prins cu neadevărul.
N-a vorbit așa pentru a se lăuda, fiindcă vorbea unor oameni care cunoșteau împrejurările, și deci, rușinea de fi fost prins cu neadevărul ar fi fost încă și mai mare; „…fiindcă eu m-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am” (Flp. 4, 11), de unde se vede că vorbele lui sunt pentru învățătură, pentru exercițiu și meditație. De altfel, nici nu-i lucru ușor de a fi cineva stăpân pe o astfel de virtute, ba chiar foarte greu și însoțit de multe osteneli. „Știu să fiu și smerit, știu să am și de prisos; în orice și în toate m-am învățat” (Flp. 4, 12), adică știu și a trăi cu puțin, și a suferi foamea și lipsa; „să fiu și sătul și flămând, și în belșug și în lipsă”, zice el. «Dar a fi în belșug, spui tu, nu poate fi un exemplu pentru învățătură și virtute».
Ba chiar pentru o virtute înaltă, iubitule. Cum așa? După cum strâmtorarea pricinuiește multe rele și neajunsuri, la fel și belșugul. Mulți după ce au ajuns a avea de prisos, sau chiar din belșug, de multe ori au devenit mai leneși, nu au știut să se folosească de acea îmbelșugare, ba încă cei mai mulți dintre ei, văzându-se cu avere multă, nu au mai vrut să facă nimic, însă nu așa făcea Pavel, pentru că ceea ce primea de la unii cheltuia cu alții, împărțind cu ei ceea ce avea.
Aceasta înseamnă a ști cineva să întrebuințeze bine ceea ce are. Nici risipa și nici că se bucura mult când avea din belșug, ci el același era și în sărăcie, și în prisosință, nici simțindu-se strâmtorat în primul caz și nici îngâmfându-se prostește și moleșindu-se în cel din urmă; „și sătul, și flămând, și în belșug și în lipsă” (Flp. 4, 12). «Mulți nu știu a se sătura, ca de exemplu iudeii în pustie, care după ce mâncau mana, dădeau cu piciorul.(A se vedea Ieșirea cap. 16. ș.u. – n. tr) Eu însă același sunt întotdeauna.»
Aici arată că nici acum nu se veselea atât de tare și că nici mai înainte nu se întristase sau, dacă se întristase, nu din cauza trebuințelor lui proprii se întristase, ci din cauza trebuințelor altora, el același era în orice împrejurare.
„…în orice și în toate m-am învățat”, adică «am experiența tuturor câștigată de-a lungul timpului, astfel că astăzi toate acestea le pot suporta». Și ca nu cumva să-i se considere aceasta drept laudă de sine, privește cum completează imediat ideea pe care o avea: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește”. «Nu este meritul meu, spune el, ci al Celui ce-mi dă această putere». Și pentru că cei care fac bine, când văd că cel ce primește nu este bucuros, ba chiar disprețuiește darul primit și cu timpul devin mai neglijenți în facerea binelui pentru a nu se întâmpla așa și nici să spună cineva că, deoarece Pavel disprețuiește darul atunci și el poate să fie mai nepăsător în facerea de bine, privește cum corectează imediat, pentru că prin cele spuse el le clătinase, așa zicând, cugetul lor, iar prin cele ce le adaugă face ca bucuria lor să reînvie: „însă bine ați făcut că ați împărtășit cu mine necazul” (Flp. 4, 14).
Ai văzut cum în șirul vorbelor se despărțise de dânșii și cum iarăși s-a unit? Aceasta este adevărata prietenie duhovnicească. «Să nu credeți, spune el, că dacă n-am căzut în vreo strâmtorare mare, n-am nevoie de ajutor; am trebuință de ajutorul vostru». Dar cum s-au făcut oare părtași la necazul său? Tocmai prin aceasta, prin ajutorul pe care i l-au dat, fapt pe care el îl zicea și atunci când era legat: „V-ați făcut părtași harului”, pentru că har este a pătimi pentru Hristos, după cum spune: „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeți în El, ci să și pătimiți pentru El” (Flp. 1, 29).
Dar pentru că aceste vorbe luate separat ar fi putut să-i ducă în lenevire, de aceea corectează, aprobă și laudă iarăși, deși cu multă cumpătare. Nu a spus „dând”, ci „v-ați făcut părtași”, arătând astfel că, făcându-se părtași luptelor lui, ei au avut de câștigat. N-a zis «ușurându-mi necazurile mele», ci „ați împărtășit cu mine necazul”, ceea ce e cu mult mai înalt.
Ai văzut umilința lui Pavel? Ai văzut noblețea lui? Când a arătat că, pentru el personal, de nimic nu a avut nevoie din partea lor, ia privește cum le folosește cuvinte umilite și fără sfială. Așadar nimic nu trece cu vederea: nici de a nu face ceea ce trebuie, nici de a nu spune ceea ce trebuia să le spună. «Să nu luați ca o rușine cuvintele prin care s-ar părea că vă acuz: „că a înflorit iarăși purtarea voastră de grijă pentru mine” (acest „iarăși” arată că această purtare de grijă mai fusese cândva, dar lipsise un timp; la această lipsă pare a se referi și mustrarea – n. edit.) pentru că acum sunt în strâmtoare; eu nu spun acestea ca și cum m-aș ruga de voi; cum atunci? din dorința mea de a vă încuraja; iar la aceasta voi sunteți cauza». Ai văzut cum îi face să rodească, vreau să zic: ai văzut cum îi laudă? «Cum sunteți voi cauza? Pentru că voi, mai înainte de toți, ați alergat cu fapta și ne-ați dat curajul de a vă aminti de aceasta». Și privește la seriozitatea lui! După ce ei îi trimiseseră ajutor, el îi mustră pentru trecut, dar ei rabdă, pentru că el nu căuta interesele lui personale.
„Doar și voi știți, filipenilor, că la începutul Evangheliei, când am plecat din Macedonia, nici o Biserică nu s-a unit cu mine, când era vorba de dat și de primit, decât voi singuri.” (Flp. 4, 15). Vai! Câtă laudă le aduce, și pe drept cuvânt! Pentru că dacă romanii și corintenii, auzind aceste cuvinte ale lui Pavel, căpătau îndemn pentru a-i imita pe filipeni, atunci filipenii, care nu avuseseră vreo altă Biserică drept exemplu, cu cât mai mult nu sunt vrednici de laudă?
Ei, care încă de „la începutul Evangheliei” avuseseră atâta grijă pentru sfânt, încât, deși nu aveau nici nu exemplu, ei, cei dintâi și din propria lor inițiativă, începuseră strângerea de ajutoare. Nu se poate spune nici măcar că făcuseră această colectă în timp ce el se afla deja printre ei și nici că o făcuseră în urma trimiterii vreunor frați.
„… când am plecat din Macedonia, nici o Biserică nu s-a unit cu mine, când era vorba de dat și de primit, decât voi singuri.” (Flp. 4, 15). Dar ce înseamnă oare „dat”? Și ce înseamnă „nu s-a unit cu mine”? De ce n-a zis «nici o Biserică nu mi-a dat», ci „nu s-a unit cu mine, când era vorba de dat și de primit”? Într-adevăr, faptul acesta se numește împărtășire, după cum și spune: „Dacă noi am semănat la voi pe cele duhovnicești, mare lucru este oare dacă pe cele pământești ale voastre le vom secera?” (1 Cor. 9, 11). Și iarăși: „prisosul vostru în ceasul de acum să împlinească lipsa acelora” (2 Cor. 8, 14). Cum s-au făcut părtași? Prin faptul că au dat cele trupești și au primit cele duhovnicești. După cum cei ce vând și cei care cumpără se fac părtași între ei, adică, făcând schimb între ei, au aceleași interese, la fel și în cazul de față.
Aceasta deci este împărtășirea despre care vorbește Apostolul. Și nimic nu este cu mai mult câștig decât acest mod de vânzare și de cumpărare. Pentru că asemenea învoială se face aici, pe pământ, dar se realizează în ceruri. Cei care cumpără sunt pe pământ, însă cad de acord cu cei ce vând să pună valoarea pământească a lucrului în ceruri.
Nu te descuraja, iubitule, fiindcă cele cerești nu sunt de vânzare și nici nu se câștigă cu bani. Nu banii în sine cumpără, ci intenția celui ce depune bani, cugetul lui, faptul de a se pune mai presus de cele pământești, iubirea lui de oameni, milostenia. Pentru că dacă argintul ar fi cel care cumpără, atunci acea văduvă din Evanghelie care și-a dat ultimii doi bănuți, cu siguranță că n-ar fi putut cumpăra mare lucru. Dar pentru că nu argintul, ci intenția ei a avut putere, ocazia a scos la lumină cugetul cel bun al inimii ei și ea a câștigat totul. Să nu spunem deci că Împărăția cerurilor se poate cumpăra cu bani; nu cu bani, ci cu buna intenție dovedită sau arătată prin bani.
«Așadar, este nevoie de bani?» întrebi tu. Nu de bani, iubitule, ci de cuget bun. Dacă-l ai pe acesta vei putea cumpăra cerul chiar cu numai doi bănuți iar dacă nu-l ai, atunci nici miile de talanți de aur nu vor putea face ceea ce pot cei doi bănuți. De ce? Pentru că atunci când tu ai bani mulți și dai puțini, ai făcut, desigur, milostenie, însă nu atât cât a făcut acea văduvă, căci ea s-a lipsit pe sine și nu numai că s-a lipsit, ci a dat tot ce avea cu sine. N-a făgăduit Dumnezeu Împărăția cerurilor în schimbul unui pahar de apă rece, ci intenției celui ce s-a sacrificat. Pentru că a muri cineva nu este lucru mare. Ce dacă cineva s-a sacrificat? Moartea a eliberat un om, dar un singur om nu are același preț cu Împărăția cerurilor.
„Pentru că și în Tesalonic, o dată și a doua oară, mi-ați trimis ca să am cele trebuincioase” (Flp. 4, 16). Iarăși îi laudă mult, pentru că deși se găsea în marele oraș al Macedoniei, i se trimiteau totuși cele de trebuință din orășelul Filipi. Privește acum înțelepciunea Apostolului: pentru ca să nu se excludă pe sine de la acea trebuință, după cum am spus și mai înainte și să-i facă astfel să devină leneși și nepăsători, după ce a arătat prin atâtea cuvinte că nu are nevoie, face un singur lucru: spune „mi-ați trimis cele spre trebuință”, și nu „spre trebuința mea”, ci simplu „spre trebuință” având mare grijă cu seriozitatea și gingășia problemei (traducerea românească din ediția de la Buzău a ultimei propoziții «cele spre trebuința mea ați trimis» nu este exactă, deoarece dativul pronumelui personal se referă la verbul ați trimis și nicidecum la substantivul trebuință. În concluzie, traducerea corectă este: „Ca și în Tesalonic, o dată și de două ori, cele spre trebuință mi-ați trimis” – n. tr.).
Și nu doar atât, căci ceea ce urmează este demn de admirat. După ce a zis cuvintele de mai sus, ca și cum s-ar fi simțit parcă umilit, adaugă iarăși, pentru a-și completa ideea: „Nu că doar caut darul vostru, dar caut rodul care prisosește, în folosul vostru” (Flp. 4, 17). Ceea ce a spus mai sus „N-o spun ca și cum aș duce lipsă” (Flp. 4, 11) este cu mult mai însemnat decât aceasta din urmă, pentru că altceva este să fie cineva lipsit și să nu ceară, și altceva să fie lipsit și totuși nici măcar să nu se creadă astfel.
„Nu că doar caut darul vostru, dar caut rodul care prisosește, în folosul vostru” și nu în folosul meu, zice el. Ai văzut că rodul acela este în folosul lor? «Nu pentru mine zic acestea, ci pentru voi și pentru mântuirea voastră, fiindcă eu nimic nu câștig primind de la voi ajutoare pentru că darul este al celor ce dăruiesc. Celor ce dăruiesc li se va da recompensa acolo, pe când cei care primesc cheltuiesc totul aici.»
Iarăși le vorbește cu laude, cu simpatie și cu dorința ca ei să prospere. Și pentru că a zis „nu caut”, ca nu cumva să-i facă leneși și neinteresați, adaugă: „Am de toate și am și de prisos; m-am îndestulat primind de la Epafrodit cele ce mi-ați trimis” (Flp. 4, 18), adică «ați plătit prin acest dar și pe cele trecute cu vederea», fapt care-i făcea și mai exacți în împlinirea datoriilor lor. Și pentru că oricât de înțelepți ar fi cei ce fac binele, așteaptă totuși oarecare mulțumire de la cei care au primit binefacerea, Apostolul spune: „m-am îndestulat primind…”, adică «nu numai că ați împlinit lipsurile din trecut, dar ați făcut și mai mult».
Apoi, ca nu cumva să pară că prin cele spuse i-ar acuza, privește cum pecetluiește, așa zicând, cele spuse: după ce a zis „nu că doar caut darul vostru” și că „a înflorit iarăși”, și după ce a arătat, prin cuvântul „am primit”, că faptul acesta este o datorie, arată iarăși că au făcut chiar mai mult decât le-o cerea datoria. „Am de toate și am și de prisos; m-am îndestulat primind” (Flp. 4, 18); priviți că nu spune numai atât, ca și cum ar fi vrut doar să hiperbolizeze lucrurile, pentru că imediat adaugă: „primind de la Epafrodit cele ce mi-ați trimis, miros cu bună mireasmă, jertfă primită, bineplăcută lui Dumnezeu” (Flp. 4, 18).
Vai! Unde a ridicat el darul lor! «Nu eu, spune el, am luat, ci Dumnezeu prin mine. Astfel încât, dacă eu nu am trebuință de ajutoarele voastre, vouă ce vă mai pasă?» Nici Dumnezeu nu are nevoie și totuși primește darurile ce I se aduc și Sf. Scriptură nu ocolește să spună că: „Iar Domnul Dumnezeu a mirosit mireasmă bună” (Fc. 8, 21), ceea ce înseamnă că se bucura de acea ofrandă. Voi știți foarte bine ce încântat este sufletul nostru când mirosim vreun miros frumos, ce mulțumiți și bucuroși rămânem.
Ei bine, iată că Sf. Scriptură nu se ferește să spună chiar despre Dumnezeu cuvinte omenești atât de înjositoare, pentru a arăta că darurile pe care noi I le aducem sunt primite. Nu fumul arderilor de tot, nici carnea arsă nu făceau ca jertfa să fie primită, ci cugetul cel bun al celui ce o aducea, pentru că dacă nu ar fi așa, atunci Dumnezeu ar fi primit și jertfa lui Cain. Am spus că Dumnezeu se bucură de ofrandele noastre și cum că se bucură noi n-am fi știut niciodată dacă Sf. Scriptură nu ne-ar fi arătat.
Dacă cel ce nu are nevoie de dar spune că se bucură de el, atunci negreșit că o spune pentru a nu deveni noi leneși și nepăsători. Și pentru ca nu cumva să neglijeze ei celelalte virtuți și să se încreadă numai în mirosul sacrificiului lor, privește cum Sf. Scriptură îi îndreptă iarăși: „Oare carne de taur voi mânca, sau sânge de țapi voi bea?” (Ps. 49, 14). La fel face și Pavel când spune: „Nu că doar caut darul vostru” (Flp. 4, 17).
„Iar Dumnezeul meu să împlinească toată lipsa voastră după bogăția Sa, cu slavă, întru Hristos Iisus” (Flp. 4, 19). Acum privește la cum se roagă el, mulțumind întocmai ca și săracii când primesc de la noi milostenie.
Deci dacă Pavel se roagă astfel pentru cei ce i-au dat, atunci noi cu atât mai mult să nu ne rușinăm să facem la fel când primim binefaceri. Să nu primim gândindu-ne că avem nevoie, nici să ne bucurăm pentru că ni s-a dat, adică, vreau să spun, să nu ne bucurăm pentru noi, ci să ne bucurăm pentru cei ce au dăruit. Astfel vom avea plată, dacă ne bucurăm pentru cei ce dăruiesc; astfel nici nu ne vom întrista, nici nu vom fi nemulțumiți când nu vor mai voi să ne dea, ba încă îi vom compătimi; astfel vom deveni și noi mai binevoitori cu oamenii."
Omilia a XVI-a
Sfântul Ioan Gură de Aur
Lumea Ortodoxiei
.
Comentarii
Trimiteți un comentariu