“Pavel chemat apostol al lui Iisus Hristos prin voia lui Dumnezeu, și Sosthen fratele, Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint, celor sfințiți întru Hristos Iisus, celor chemați sfinți, împreună cu toți cei ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos în tot locul, și al lor și al nostru: Har vouă și pace de la Dumnezeu Tatăl nostru și de la Domnul Iisus Hristos ” (I Cor. 1, 1-3).
Privește cum chiar de la început le-a doborât mândria și le-a aruncat la pământ orice semeție, numindu-se pe sine „chemat”: «Nu eu am aflat, zice, ceea ce știu, și nici că am câștigat aceasta cu propria mea înțelepciune, ci alungând și pustiind Biserica, am fost chemat.» Așadar, totul este al celui ce cheamă și nimic al celui chemat, afară numai de ascultare și supunere. „Al lui Hristos Iisus.” «Dascălul vostru, zice, este Hristos, și voi recunoașteți oameni ca apărători ai învățăturii sale?» „Prin voia lui Dumnezeu”, adică Dumnezeu a voit ca noi să ne mântuim astfel. Noi nimic n-am făcut, ci prin voia lui Dumnezeu am aflat mântuirea, și fiindcă așa a crezut el cu cale, apoi noi am fost chemați prin voia lui, iar nicidecum că am fi fost vrednici de chemare. „Și Sosthen fratele.” Iarăși se umilește, punând pe lângă sine pe cel cu mult mai prejos lui, fiindcă între Pavel și Sosthen negreșit era mare osebire. Deci dacă apostolul pune lângă dânsul pe cel cu mult mai prejos lui, deși între dânsul și acel Sosthen era o mare osebire, apoi ce ar putea zice aceia care se mândreau față chiar de cei de aceeași însemnătate cu dânșii?
„Bisericii lui Dumnezeu.” Nu bisericii aceleia sau acesteia, ci Bisericii lui Dumnezeu. „Carea este în Corint.” Privește cum prin fiecare vorbă le doboară mândria, obișnuindu-le cugetul prin toate, ca ei să aibă privirea îndreptată spre cer. Numește Biserica lui Dumnezeu, arătând că ei trebuie a se uni cu aceasta. Dacă Biserica este a lui Dumnezeu, apoi ea este unită, adică este una și aceeași nu numai în Corint, ci în întreaga lume. Numele de Biserică nu este un nume de dezbinare sau împărțire, ci este nume de unire și de împreună-glăsuire.
„Celor sfințiți întru Hristos Iisus.” Iarăși pune numele lui Iisus, și nicăieri nu pune nume de oameni. Și ce este sfințirea? Baia nașterii de a doua oară, curățirea de păcate. Le aduce aminte de necurățenia lor, de care s-au izbăvit, și îi îndeamnă a nu cugeta lucruri mari; că doară nu s-au sfințit prin izbândirile lor, ci prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
„Celor chemați sfinți.” «Chiar însuși acest lucru, zice, adică a vă mântui prin credință, nu este al vostru, căci nu voi v-ați apropiat cei întâi, ci ați fost chemați; așa că chiar acest lucru mic, încă nu este al vostru întreg. Deși v-ați apropiat, fiind vinovați de mii de rele, totuși nici așa nu este vreun merit al vostru, ci totul este al lui Dumnezeu.» Pentru aceea și Efesenilor scriindu-le, zicea: „Căci cu harul sunteți mântuiți prin credință; și aceasta nu de la voi, al lui Dumnezeu este darul” (Efes. 2, 8), adică «nici credința nu este a voastră întreagă, căci nu voi ați apucat mai-nainte crezând, ci după ce ați fost chemați ați crezut și ați ascultat.»
„Împreună cu toți cei ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos”, adică nu numele cutăruia sau cutăruia, ci numele Domnului, „în tot locul, zice, și al lor și al nostru.” Deși această Epistolă a fost scrisă numai către Corinteni, totuși apostolul pomenește pe toți credincioșii de pe întregul pământ, arătând prin aceasta că în toată lumea Biserica trebuie să fie una și aceeași, deși este împrăștiată prin multe locuri și, prin urmare, cu atât mai mult cea din Corint. Că dacă locul este departe, totuși Domnul, de obște fiind, unește pe toți la un loc. Pentru aceea a și adăugat apostolul: „și al lor și al nostru.” Faptul acesta, de a avea Biserica un singur stăpân și Domn, este cel mai însemnat. Că dacă se și găsesc într-un singur loc și au mulți stăpâni care se împotrivesc unii altora, apoi și dânșii sunt dezbinați și cu nimic folosește bunei lor înțelegeri locul unde se găsesc, fiindcă acei stăpâni dau porunci potrivnice și fiecare încearcă a-i atrage de partea sa, după cum și zice: „Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui mamona.” Tot așa și cei ce se găsesc în felurite locuri, dacă nu au mai mulți stăpâni, ci numai pe unul singur, apoi cu nimic nu sunt vătămați din pricina locurilor la buna-înțelegere dintre dânșii, fiindcă acel stăpân îi unește pe toți la un loc. «Nu spun, zice, că voi ca Corinteni sunteți datori a fi în bună-înțelegere numai cu Corinteni, ci cu toți cei din lumea întreagă, având pe un singur stăpân, de obște tuturor.» Pentru aceea a și pus el de-a doua oară cuvântul „al nostru”, fiindcă deși mai sus a fost zis: „Numele Domnului nostru Iisus Hristos”, totuși, ca să nu pară celor proști și fără minte că el a despărțit pe cei de prin alte locuri de Corinteni, a adaos din nou: „Domnul nostru și al lor.” Dar pentru ca mai lămurit să fac ceea ce eu spun, voi citi acest stih după înțelesul lui, astfel: „Pavel și Sosthen, Bisericii lui Dumnezeu celei din Corint, și tuturor care cheamă numele Domnului nostru și al lor în tot locul, chiar în Roma de ar fi, sau oriunde; har vouă și pace de la Domnul Iisus Hristos.” Sau iarăși se poate înțelege și în următorul chip, care mi se pare că este și mai adevărat: „Pavel și Sosthen, celor sfințiți din Corint, celor chemați sfinți, împreună cu toți cei ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos în tot locul, al lor și al nostru”, adică «har vouă și pace celor sfințiți din Corint, și celor chemați, și nu numai vouă, ci împreună și tuturor celor din orice loc, care cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos.»
«Deci dacă pacea este din har, pentru ce cugeți lucruri mari și pentru ce te îngâmfi, fiind mântuit prin har? Și dacă ai pace către Dumnezeu, pentru ce atunci te dai în stăpânirea altora? – căci aceasta înseamnă că te împotrivești lui Dumnezeu. Pentru ce, dacă aveți harul, vă învoiți cu cutare sau cutare? Eu amândouă acestea – harul și pacea – le cer pentru voi de la Dumnezeu, și de la dânsul, și către dânsul, căci dacă nu vă veți bucura de sprijinul cel de sus, nu vor rămâne statornice, și nici va fi ceva mai mult pentru voi, dacă nu vor fi îndreptate spre dânsul. Nici un folos nu vom avea, chiar de am fi împăciuitori către toți oamenii, dacă către Dumnezeu suntem războinici; precum și dacă vom fi războiți de întreaga lume, iar cu Dumnezeu suntem în pace, nu vom avea nici o vătămare. Și iarăși: Nici un folos nu vom avea, chiar dacă am fi lăudați de întreaga lume, dacă suntem disprețuiți de Domnul; pe când dacă Dumnezeu ne încuviințează și ne iubește, atunci nici o primejdie nu vom avea, chiar de ne-ar disprețul și urî toată lumea.»
Adevăratul har și adevărata pace este numai de la Dumnezeu. Cel ce are harul lui Dumnezeu nu se teme de nimeni, chiar de ar suferi mii de rele, și nu zic numai de la oameni, dar chiar și de la diavolul; pe când cel ce este disprețuit de harul lui Dumnezeu, pe toți bănuiește, chiar de s-ar părea că este în cea mai mare siguranță. Căci nestatornic este neamul omenesc; nu numai prietenii sau frații, ci chiar și părinții se schimbă de multe ori dintr-o mică pricină, și-i vezi cum alungă pe copilul ce l-au născut mai rău ca pe dușman, precum și copiii alungând pe părinți. Gândește-te bine: David avea har de la Dumnezeu, iară Avessalom, fiul său, avea har de la oameni; dar ce fel de sfârșit a avut fiecare dintre ei și care a fost mai mult lăudat, voi știți cu toții. Avraam de asemenea avea har de la Dumnezeu – pe când Faraon avea har de la oameni – care pentru ca să-i facă pe plac, i-au dat pe femeia dreptului Avraam (Fac. cap. 12). Dar cine din aceștia doi s-a făcut mai strălucit și mai fericit? Firește că Avraam. Și ce spun eu de dreptul Avraam? Aveau har Israilitenii de la Dumnezeu, pe când de Egipteni erau urâți și disprețuiți – și cu toate acestea, voi știți cu câtă însemnătate au stăpânit ei pe Egiptenii care îi urau și-i disprețuiau pe dânșii.
Partea morală - Despre umilință
Deci, iubiților, aceasta să o căutăm cu toții. Chiar rob de ar fi cineva, aceasta să o dorească, adică să capete chiar de la Dumnezeu înainte de harul stăpânului său: chiar femeie de ar fi, să ceară harul lui Dumnezeu înainte de harul bărbatului; chiar ostaș de ar fi, să ceară grația de sus, să ceară harul lui Dumnezeu înainte de harul împăratului sau a stăpânitorului său, și atunci va fi drăgălaș și înaintea oamenilor. Și cum ar putea cineva să capete har de la Dumnezeu? Cum, zic în alt chip, decât numai prin umilință? „Dumnezeu, zice, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă dar” (Pilde 3, 34), și „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit, inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi “ (Ps. 50, 19). Dacă chiar înaintea oamenilor umilința este atât de plăcută, apoi cu atât mai mult înaintea lui Dumnezeu. Astfel au aflat chiar cei dintre ginți, astfel și iudeii au căzut din har, fiindcă nu s-au supus dreptății lui Dumnezeu.Cel umilit devine tuturor plăcut și drăgălaș, este tovarășul păcii ne-ntrerupte. și nu are nici un motiv de ceartă sau război. Chiar de l-ai batjocori, chiar de l-ai defăima, chiar de i-ai zice orice, el tace și este în totul liniștit; către toți va avea o astfel de pace, încât nici nu se poate spune, fiindcă are cu sine pacea lui Dumnezeu. Poruncile lui Dumnezeu sunt, ca noi să fim în pace cu toți oamenii, și viața noastră numai atunci este regulată, când vom avea pace și dragoste reciprocă între noi. Pe Dumnezeu nu-l va putea cineva vătăma niciodată, căci natura lui este nestricăcioasă și mai presus de orice patimă.
Nimic nu face pe creștin atât de admirat, ca umilința. Ascultă pe Abraam, care zice: „Eu sunt pământ și cenușă (Fac. 18, 27), ascultă și pe Dumnezeu, care spune de Moise că era mai blând decât toți oamenii. În adevăr că nimeni n-a fost mai umilit ca Moise, care conducând un popor atât de numeros, care întreaga armată a egiptenilor împreună cu împăratul ei a afundat-o în marea Roșie ca pe niște muște, care atât în Egipt, cât și în Marea Roșie, și în pustie, a făcut atâtea fapte mari și minunate, care s-a bucurat de o așa mărturie din partea lui Dumnezeu, și cu toate acestea el se găsea ca unul dintre cei mulți, ba încă era mai umilit și decât socrul lui, al căruia sfat îl primea. El nu se neliniștea și nici nu zicea: «Dar ce? După atâtea fapte minunate săvârșite, ai venit și tu ca să ne sfătuiești»? ceea ce pătimesc cei mai mulți dintre noi, căci chiar de li s-ar da sfatul cel mai bun de cineva, totuși ii disprețuiesc acel sfat, fiindcă persoana ce l-a dat este poate umilită și mai ne însemnată decât dânșii. Nu însă așa a fost și Moise, ci prin umilință el a făcut totul. De aici el a disprețuit și palatele împărătești, fiindcă era cu adevărat umilit. Umilința este aceea care face cugetarea înaltă și sănătoasă. Câtă generozitate crezi că a fost din partea lui și câtă mărime de suflet ca să ajungă a disprețui până și palatul și masa împărătească? Căci se știe că împărații Egiptului erau considerați și cinstiți ca zei, și se bucurau de mari bogății și tezaure. Dar el toate acestea lăsându-le, și aruncând la o parte până și sceptrul Egiptului, a alergat în ajutorul celor robiți și torturați; în ajutorul celor ce-și petreceau timpul în cărămidării și în mocirle de lut, și pe care Egiptenii îi asupreau și disprețuiau.„Și-i asupreau pe dânșii Egiptenii cu silă‘” (Exod 1, 13) zice. Deci, alergând în ajutorul celor disprețuiți și împilați, și punându-se de-a curmezișul asupritorilor, prin aceasta a dat dovadă, că acest umilit era cu adevărat. înalt și cu mari simțăminte. Lipsa de minte și ușurința vin numai de la un suflet nenobil și de la o cugetare josnică, pe când blândețea purcede dintr-un suflet mărinimos, și dintr-o cugetare sănătoasă.
Și dacă voiți, să cercetăm pe fiecare din acestea cu exemple. Spune-mi, te rog: cine a fost mai înalt decât Abraam ? Căci deși el a fost care a zis: „ Eu sunt pământ și cenușă“,și tot el care a zis: „Să nu fie ceartă între mine și între tine (Fac. 13, 8), totuși acest suflet umilit a disprețuit prăzile de război luate de la perși, și nu s-a uitat la trofeele cucerite de la barbari. Aceasta a făcut-o el de la o cugetare înaltă, și de la un suflet mărinimos. Cel ce cu adevărat este umilit, acela este cel înalt, și nicidecum lingușitor, nicidecum viclean. Altceva este mărinimia sufletului și altceva ușurința și lipsa de minte. Acest fapt se învederează din exemplul lui Abraam, și din cele ce urmează. Dacă de pildă cineva ar considera lutul ca lut și l-ar disprețui, iar un altul l-ar considera ca aur, și nu ca lut ce este, și i-ar da valoarea aurului, apoi oare care din acești doi este cel înalt? Oare nu acela care nu admiră lutul? Care din doi, este cel umilit și înjosit? Oare nu cel ce admiră lutul și-L prețuiește ca mare lucru? Tot așa judecă tu și în cazul de față, căci și aici cel ce zice despre sine că este pământ și cenușă, este cu adevărat înalt, deși o spune aceasta din umilință, pe când cel ce nu se crede a fi pământ și cenușă, ci se cinstește singur pe sine și cugetă lucruri mari de persoana sa, acela este cu adevărat cel înjosit și disprețuit, fiindcă pe cele mici le crede ca mari. Deci, este învederat că Patriarhul a pronunțat acele vorbe dintr-o cugetare înaltă. „Eu sunt pământ, zice, și cenușă“, vorbe care vin de la înălțimea cugetării, și nicidecum de la ușurință. După cum se întâmplă și cu trupurile, că unul de pildă este bine format și plin de viață, iar un altul umflat și bolnav - deși amândouă sunt cu cărnurile de pe ele strălucite, însă unul are cărnurile stricate, iar altul sănătoase, - tot așa și în cazul de față; căci altceva este a fi lipsit de minte, ceea ce înseamnă că acela este înfumurat și plin de mândrie și altceva de a fi înalt, ceea ce dovedește că acela, este sănătos și întreg la minte. Și iarăși: cineva de pildă este înalt cu trupul, iar un altul fiind scurt de statură se încalță cu ciubote cu călcâie înalte, ca să devină și el înalt. Dar noi pe cine vom numi înalt și mare? Spune-mi; oare nu pe cel ce de la natură este înalt? Celălalt are o înălțime străină naturii sale, și numai încălțându-se cu ciubote cu tocuri înalte a devenit și el înalt, ceea ce mulți dintre oameni pătimesc, ridicându-se pe dânșii pe banii sau pe slava ce cred că o au, ceea ce în realitate nu este înălțime. Înalt se numește numai acela, care nu are nevoie de asemenea lucruri, acela care are înălțimea sa naturală, disprețuind pe toate celelalte.
Deci, iubiților, să devenim umiliți, pentru ca să putem fi înalți. „Că cel ce se smerește pe sine, zice, se va înălța “ (Math. 23, 12). Dar nu așa este și cel lipsit de minte, ci unul ca acesta este mai înjosit și mai umilit decât toți ceilalți, după cum și bășica de apă se umflă, însă umflătura ei nu este ceva trainic și sănătos. De aceea noi și numim pe astfel de oameni umflați de mândrie, după cum sunt și unele trupuri umflate de dropică, după cum se umflă și bășica de apă sau de săpun. Omul care cugetă cu moderațiune, nu va cugeta niciodată lucruri mari de sine, "chiar de ar avea cu dânsul fapte mari, - căci el își simte neputința sa și umilința - pe când cel lipsit de minte își închipuie lucruri mari de dânsul, chiar și în cele mai mici acțiuni ale lui. Să câștigăm deci înălțimea prin umilința noastră. Să judecăm cu luare aminte natura lucrurilor omenești, pentru ca astfel să ne aprindem de dorul celor viitoare. În alt mod nu se poate ca să devină cineva umilit, decât numai prin iubirea celor sfinte și dumnezeiești,precum și prin disprețuirea celor prezente. După cum cel ce urmează să se bucure de împărăție întru nimic n-ar socoti cinstea ce i-ar da-o altul în mod particular în locul porfirei împărătești, tot așa și noi ne vom bate joc de toate cele prezente, dacă vom dori cinstea cea din viața viitoare. Nu vedeți pe copii când se joacă, cum se fac soldați și se pun în ordine de bătaie, cum merg înaintea lor vestitori, (trâmbițași) și purtători de toiege, și cum în mijlocul lor pășește acel copil ce ține locul căpeteniei lor, făcând astfel glume copilărești? întocmai așa sunt și lucrurile omenești, ba încă și mai josnice: astăzi existând, și mâine dispărând.
Deci, să devenim, iubiților, mai sus decât toate acestea, și nu numai ca să nu le dorim, ci chiar să ne și rușinăm dacă ni le-ar propune cineva. Cu chipul acesta alungând de la noi dragostea de dânsele, vom câștiga dragostea acea sfântă de viața viitoare, și ne vom bucura de slava cea nepieritoare și veșnică. Căreia fie cu toții a ne învrednici, prin harul și filantropia Domnului nostru Iisus Hristos, cu care și prin care se cade slava Tatălui și Sfântului Duh în vecii vecilor. Amin.
Sursa: Sfântul Ioan Gura De Aur.Explicarea Epistolei Întai către Corintheni a sf Apostol Pavel.
Comentarii
Trimiteți un comentariu