Cuvant la 1 august la pomenirea Sfintilor Mucenici sapte frati Macavei

 

Cuvant la 1 august la pomenirea Sfintilor Mucenici sapte frati Macavei

Despre statornicie și despre creșterea copiilor

Odinioară când organizatorii jocurilor publice organizau concursuri de lupta ei puneau foarte mare râvnă în a aduce în arena luptători tineri și puternici ca înainte de începerea luptei privind la aceste figuri de luptători puternici spectatorii să se umple de uimire.

La frații Macavei însă a fost dimpotrivă cu totul altfel. Aici nu era o luptă între oameni, ci o luptă grozavă și înfiorătoare între om și duhurile cele rele și la această luptă a adus Dumnezeu nu niște bărbați tari și puternici ci niște copii gingași împreună cu bătrânul Eleazar și cu o femeie gârbovită de ani, mama acestor copii. Ce este aceasta? Duci tu la luptă o vârstă așa de neputincioasă?

Cine a auzit vreodată ca o femeie de vârstă asta să fi stat la luptă? Deși aceasta este neauzită răspunde Dumnezeu, nu voiesc a arăta cu aceasta un lucru de necrezut, nou și nemaiauzit, căci Eu nu sunt un astfel de organizator de lupte să las totul numai pe tăria luptătorilor, mai mult eu stau lângă ei, îi ajut, le întind mâna mea și cea mai mare parte a biruinței trebuie a o atribui ajutorului meu.

Deci tu când vezi o femeie bătrână, tremurânda care pentru a putea merge are nevoie de sprijin, înfățișându-se la luptă, disprețuind furia tiranului, biruind duhurile cele rele, cu ușurință învingând pe diavolul și zdrobind puterea lui, admira darul lui Dumnezeu și uimește-te de puterea Lui.

Luptătorii sunt tari nu după trup ci după credință.

Firea lor este slabă dar duhul care i-a întărit este puternic. Trupul lor este neputincios din cauza vârstei, dar duhul lor este tare prin dragostea de Dumnezeu. Această luptă nu este supusă simțurilor, de aceia să nu asemeni pe luptători după cele din afară ale lor ci socotește tăria sufletului lor și gândește la tăria credinței lor, ca să înveți că cel ce se luptă cu păcatul și cu duhurile cele rele, nu are trebuință de un trup tare sau o vârstă înfloritoare, că nici tinerețea cea mai fragedă și nici vârsta cea mai înaintată nu-l poate împiedica dacă el are uri suflet nobil și tare.

Dar ce să vorbesc eu de bătrâni sau tineri când încă și femei au îndrăznit la astfel de lupte și au dobândit din ele cununi de laudă?

La luptele cele pământești se lasă la o parte femeile, copii și bătrâni; la luptele cele duhovnicești dimpotrivă arenă luptelor este deschisă tuturor vârstelor și ambelor sexe, pentru ca tu să cunoști puterea cea negrăită a lui Dumnezeu și adevărul cuvântului apostolului: „că puterea lui Dumnezeu este tare întru cei neputincioși” (II Cor 12, 9).

Căci atunci când copii și bătrânii se arată viteji peste firea lor, prin aceasta se arată clar harul lui Dumnezeu care este întru dânșii.

Însă ca să vezi că slăbiciunile cele din afară sau trupește ale acestor luptători îi fac și mai slăviți, să socotim noi nu pe cei 7 frați Macavei, ci pe mama lor care era mai slabă.

De ce oare să ne mirăm mai întâi la dânsa? De neputința firii ei, de vârsta cea înaintată a ei ori de moliciunea simțului de mamă, care atât de ușor ar fi putut ajunge la slăbiciune.

Toate acestea erau mari piedici într-o luptă care cerea foarte multă putere și răbdare, eu însă am să vorbesc de altceva mai mare din care foarte clar se va arăta tăria femeii și răutatea satanei, lată răutatea satanei. El a adus pe mama la luptă nu la început ci după fii ei.

De ce? Chinurile celor 7 fii ai ei trebuia să obosească bărbăția și să frângă tăria duhului ei, pentru că doborâtă și slăbită prin privirea cea grozavă a completei sângiuiri ale copiilor ei, cu atât mai lesne să poată fi biruită. Privește deci nu la chinurile ce au suferit fii ei, gândește că mama la cazna fiecărui fiu suferea niște dureri nouă nesuferite și așa zicând ea se ucidea cu fiecare din fii săi.

Că eu am dreptate când zic acestea știu toate mamele. O mamă când vede pe fiul său lovit de friguri, ar voi bucuroasa să sufere ea toate numai să scape de dureri pe iubitul său copil, căci pentru o mamă numai chinu[copilului este pentru ea o durere ce nu se poate spune în cuvinte. Iar dacă aceasta este adevărat, și sigur este, atunci mama Macaveilor în timpul persecuțiilor fiilor ei a suferit mai mult decât ei și mucenicia ei a fost mai dureroasă decât a copiilor ei.

Dacă vestea de boală a unui copil pune în cea mai mare neliniște duhul unei mame, ce nu a suferit mama Macaveilor când nu numai un copil, ci toți ai ei s-au răpit și ea nu numai a auzit ci toate a trebuit să le vadă cu ochii săi? Cum a putut ea rămâne stăpână pe sine când a văzut în scurt timp chinuindu-se copii ei unul după altui cu chinuri grozave.

Cum a fost cu putință ca ea să nu moară de durere?

Cum a fost cu putință ca ea chiar la moartea celui dintâi fiu să nu sară de bunăvoie în focul cel arzător spre a se cruța pe sine de a vedea mai departe?

Pentru că era îmbunătățită zici tu, dar ea era în același timp și mama.

Pentru că ea era cu frica lui Dumnezeu zici tu, dar ea avea totuși carne și sânge, pentru că ea era curajoasă zici tu, dar totuși nu era slobodă de slăbiciunea femeiască.

Ea măcar că ardea de râvnă cea dumnezeiască dar totuși simțea și povara durerilor unei mame. Dacă și noi bărbații când se duce un făcător de rele la moarte, prin această privire ne mișcăm și ne zguduim, chiar dacă nenorocitul acela nu este nici o rudă cu noi și pentru răutatea lui merită pe deplin pedeapsă; apoi oare ce trebuie să fi suferit acea mamă, când ea a văzut ducânduse la moarte nu vreun făcător de rele ci toți cei 7 fii ai săi într-o zi și chinuindu-se nu toți deodată ci unul după altul cu felurite chinuri.

De ar fi fost ea de piatră și de oțel, totuși ar fi trebuit să încremenească și să sufere ceea ce suferă o mamă la o astfel de privire! Amară pentru ceea ce s-a întâmplat aici, dulce pentru simțământul mamei care trebuia să vadă cele ce se întâmplau și așa ea nu se uita la sângele fiilor săi care curgea, ci la cununile dreptății destinate lor; ea nu privea la coastele cele sfâșiate ci la locuințele cerești cele pregătite fiilor ei, ea nu se uita la călăii ce stau împrejur ci ia îngerii care încurajau pe fii ei și așa a uitat durerile inimii de mamă și a biruit slăbiciunea firii omenești și a vârstei. Ea a biruit firea, fire de altfel atât de tirană, care biruiește chiar și pe fiarele cele sălbatice.

Fiarele din dragoste către fiul său uită de ele și se aruncă ele în mâinile vânătorilor, și nu este nici un dobitoc atât de slab care să nu-și apere puii săi și nici unul așa de blând care să nu se întărâte când îi ia puii săi. însă acea mamă a biruit puterea tiranică pe oare o are asupra oamenilor și a dobitoacelor, ea nu s-a aruncat asupra ucigașilor fiilor săi, nu le-a sfâșiat fața măcar că i-a văzut ucigându-i fii săi, ci a fost așa de tare, curajoasă și statornică, ca atunci când ea a văzut chinul primului fiu, ea încuraja pe ceilalți la răbdarea tuturor muncilor.

De ar auzi acestea toate mamele, de ar învăța ele de la mama Macaveilor cum trebuie să-și iubească, fii ei cu adevărat și să fie țări, de ar crește toate mamele fii lor ca dânsa! Nu este deajuns pentru o mamă că ea aduce copilul pe lume, căci aceasta o face firea, că lucrul cel mai important este creșterea și aceasta depinde de ea.

Și ca să cunoști că o femeie nu numai prin naștere este mama, ci și prin creșterea unui copil, ascultă pe Apostolul Pavel care unei văduve nu-i dă importanță pentru nașterea, ci pentru creșterea copiilor săi. Când el zice: „să se înscrie între văduve cea care nu are mai puțin de șaizeci ani și să aibă mărturie de fapte bune” și adaugă ca punct de căpetenie „dacă a crescut fii” (I Tim 5, 9, 10). El nu zice „de a născut fii”.

Așa dar să socotim ce a trebuit să sufere acea femeie,dacă cineva o poate numi femeie, când ea a văzut mădularele unui copil tremurând pe cărbuni, capul altuia apucându-se cu «clește de fier și jupuindu-i pielea! Cum era cu putință ca ea să trăiască văzând acea priveliște? Să vă spun. Ea nu caută la acest pământ ci la viața de dincolo, și se temea numai ca nu cumva tiranul să înceteze chinuirea înainte de moartea tuturor și să despartă ceața copiilor și unii să rămână neîncununați.

Ca ea de acest lucru se temea, se vede de acolo că pe cel mai tânăr ea I-a dus cu mâna sa la moarte povățuindu-l și îndemnându-l prin cuvinte și sfătuire. Noi nu putem auzi fără să ne zguduim necazul altuia, ea însă privea cu bărbăție la propriile sale chinuri.

Dar noi să nu ascultăm toate acestea cu ușurință, să-și închipuiască fiecare din noi această jalnică priveliște ca și când s-ar întâmpla cu proprii săi copii să-și închipuiască fiecare pe cei mai drăgălași dintre copilași care au trebuit să sufere aceste chinuri și numai atunci va pricepe bine ce am zis, dar nici atunci, căci ce simte firea nu se poate descrie în cuvinte, și numai cel ce trece prin necaz știe.

Iar la această mamă, după ce s-au încununat cei șapte fii ai săi, cu dreptate i se potrivesc cuvintele proorocului: „vei fi ca un măslin roditor în casa Domnului” (Ps. 51, 10).

La vestitele jocuri olimpice ale vechii civilizații chiar de ar fi luat parte mi de luptători, totuși numai unul câștigă cunună, aici însă s-au încununat toți cei 7 luptători. Poți tu să-mi arăți un ogor așa de roditor ca acesta? un pântece de mama care a născut atâta slavă ca acesta? Mama fiilor lui Zevedei a fost mama de apostoli, însă numai de doi și eu nu cunosc nici un pântece de mama care să fi purtat șapte mucenici și apoi ea însăși să-i fi însoțit la moarte. Iar prin aceasta numărul celor munciți s-a înmulțit nu numai cu unul ci cu mai mulți. Fii erau 7 și când s-a adăugat și mama, numărul mucenicilor nu a crescut numai cu unul ci să dublat căci mama a suferit moarte mucenicească cu fiecare dintre fii săi.

Așa ea crescând atât de frumos pe fii săi a dat bisericii o întreagă ceată de mucenici. Șapte copii a născut ea dar nici unul pentru pământ ci pe toți i-a născut pentru cer, pentru împăratul Slavei și pentru viața cea de dincolo, însă diavolul a lăsat-o pe ea la urmă pentru a fi muncită pentru că așa cum s-a zis mai înainte, să sfâșie puterile ei cu privirea mucenicii fiilor ei ca să o poată mai lesne birui. Mulți oameni cad întru nesimțire numai văzând sângele și cu greu îi poți readuce la viață. Acea mamă a văzut însă pâraie de sânge și încă nu de sânge străin ci de sângele propriilor ei copii; ce a suferit ea atunci? Ce durere n-a trebuit să sufere sufletul ei?

Ea a intrat ultima în lupta pentru ca ea să fie mai slabă însă s-a întâmplat cu totul altfel. Căci ea s-a luptat cu mai multă bărbăție. De ce? Pentru că ea acum nu mai avea grijă de copii săi, nu se mai temea ca să nu slăbească vreunul unul dintre ei și să piardă cununa muceniciei. Mai mult după ce a trimis înainte la cer pe toți copii săi că într-o visterie sigură, la cununile cerești și la visteriile cele nepieritoare, atunci a intrat și ea în luptă cu bărbăție a adăugat trupul său la ceața copiilor săi martirizați, precum așează cineva o piatră scumpă la o coroană și a călătorit la Dumnezeul cel iubit prin care ne-a lăsat o mare învățătură și un puternic îndemn cu fapta, ca noi să suportăm toate nenorocirile cu suflet tare și cu duh puternic.

Sau care bărbat, femeie, bătrân sau tânăr va putea în viitor dobândi iertare, dacă el se teme de primejdiile ce îl amenință cu voia lui Dumnezeu, dacă înainte de Hristos, când porțile iadului erau încă încuiate când păcatul nu era încă nimicit și moartea nu era biruită, o femeie, o femeie bătrână mamă a atâtor copii a arătat o așa tărie, o așa râvnă. Așadar femei sau bărbați, bătrâni sau tineri să luăm aminte la toate acestea și să întipărim această luptă în inima noastră. Statornicia și tăria să ne fie un îndemn permanent de a disprețul toate necazurile, a ne păzi sufletul nostru, ca aici pe pământ să urmăm faptele bune a acestor sfinți mucenici, iar dincolo să ne încununăm ca dânșii. Precum ei au arătat în primejdii bărbăția cea mai mare să arătăm și noi aceiași tărie împotriva patimilor celor nebunești, împotriva mâniei, a lăcomiei de avere, a faptelor trupești, a ambiției și a celorlalte asemenea lor.

Dacă noi vom birui flacăra acestor pofte precum ei au biruit pe cea a focului, vom sta și noi lângă dânșii, vom avea aceiași cunună ca dânșii, de care fie ca noi toți să ne împărtășim prin darul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos căruia I se cuvine cinstea și lauda acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.