"Pocăința este cel mai mare dar al lui Dumnezeu dat omului. Ea nu este o faptă în sine, ci este dorința lăuntrică a sufletului prin care el se leapădă de omul cel vechi şi se apropie de Dumnezeu, dar şi Dumnezeu Se apropie de el. Cel care se pocăieşte cu adevărat simte iubirea Tatălui ceresc, precum fiul risipitor din parabolă care s-a întors la casa Tatălui său. Tatăl nu l-a mustrat pentru păcatele lui, ci i-a ieşit în întâmpinare, l-a sărutat, i-a dat haina dintâi și a junghiat de dragul lui vițelul cel îngrășat.
Întocmai aşa Se poartă şi Tatăl ceresc cu cei ce se pocăiesc cu adevărat. Omul care se pocăieşte are părtăşie cu Tatăl şi se îngrijeşte să nu-l mai mâhnească vreodată. Îl iubeşte pe Dumnezeu până la ura de sine. Cere necontenit iertare pentru greşelile lui de mai înainte, caută să nu le repete, nu se încrede în sine şi are înlăuntru frica lui Dumnezeu cea binefăcătoare. Frica aceasta nu este groază, ci e o stare lăuntrică ce pătrunde în toată ființa omului, îi „zdrobeşte" oasele, îl face mort faţă de păcat.
Vorbind despre starea lăuntrică a celui ce se pocăiește, Gheronda scrie că groaza ce-l cuprinde pe om în fața propriei stări de păcătoșenie ajunge de multe ori atât de puternică, încât ia chipul urii de sine şi al îngreţoşării celei bune faţă de patimi, ca unele ce se fac pricină despărţirii de Dumnezeul cel iubit.,,Dacă cineva vine la Mine şi nu urăşte (...) chiar şi sufletul său, nu poate să fie ucenicul Meu".Această încordare a urii de sine, născută din simțirea lui Dumnezeu, sporește rugăciunea, care se face ca o văpaie de foc. Atunci sufletul trăiește deopotrivă simțirea morții întunecate, dar și a nădejdii în Mântuitorul său Hristos."
MISTAGOGIA RUGĂCIUNII
ARHIMANDRITUL EFREM VATOPEDINUL
Comentarii
Trimiteți un comentariu