"Când cineva se roagă cu adevărat, nu suferă de întristare (úлn) şi descurajare (a0vuía). Poate avea necazuri (Ohipɛic), ațâțări exterioare, dar din îngăduință dumnezeiască. Necazul exterior nu este o ispită care provine de la Dumnezeu, ci este o împresurare a lui Dumnezeu în viața mea, îngăduind celuilalt să mă strâmtoreze.
Necazul poate să fie o îngăduință a lui Dumnezeu, o voire îngăduitoare a Lui; îl lasă pe celălalt să mă vatǎme sau lasă sănătatea mea să sufere, aşa încât să pot să mă înţelepţesc. Prin acest necaz, "de pretutindeni mă simt strâmtorat" (2 Imp. 24, 14), mă strâng din toate laturile și, constrâns, mă separ de lume, nu mă îndeletnicesc cu ea, ci mă preocupă doar necazul meu. Această strâmtorare devine ca o stâncă pe care pot să-mi construiesc mănăstirea sufletului meu, să urc către Dumnezeu prin mintea mea și să pot să fiu ajutat.
Necazurile vor exista întotdeauna în viața noastră. „Prin multe necazuri trebuie să intrăm în împărăţia cerurilor" (F. A. 14, 22). Dar niciodată necazul nu are legătură cu întristarea şi cu descurajarea, este ceva care vine din afară. Dimpotrivă, întristarea, durerea, descurajarea
sunt ceva care provine din partea mea volitivă sau din cea poftitoare şi, prin urmare, sunt ceva pe deplin al meu.
De aceea întristarea sau descurajarea este întotdeauna o calomniere a lui Dumnezeu. Şi atunci, cum ar putea un calomniator al lui Dumnezeu să se unească cu Dumnezeu? Trebuie, mai întâi, să se împace cu El. Îndată ce te gândești să te împaci cu Dumnezeu, vei şi simți bucurie.
Spune că eşti afundat în mocirla păcatului, că nu există mâl pe care să nu-l fi lins! Îndată ce spui: „Trebuie să mă întorc la Tatăl!" (Lc. 15, 18), trebuie să mă ridic dintru adâncuri!", chiar înainte să te gândești ce vei spune, înainte să te spovedești, înainte chiar să-ţi înalţi mintea, pătrunde de îndată înlăuntrul tău dulceața, atât de mult, încât uneori spui: „Am primit iertarea păcatelor!". Harul lui Dumnezeu și puterea lui în sufletul nostru sunt atât de mari, încât într-o singură clipă inima înțelege schimbarea. De unde nu-ţi puteai imagina cum să strigi, acum nici măcar n-ai strigat și s-a produs strigătul tainic al Duhului, Care strigă „cu suspine negrăite" (Rom. 8, 26).
Vedeți, în realitate, rugăciunea nu este ceva pe care îl face omul însuși: el doar o începe, o dorește, dar o săvârșește Sfântul Duh. De aceea spune Apostolul Pavel că "Duhul Se roagă pentru noi" (Rom. 8, 26). Noi ne rugăm, dar, în realitate, Duhul Se roagă, Duhul ne
apără, Duhul este Cel care insuflă, care săvârșește rugăciunea. Eu mă hotărăsc să mă rog, iar Duhul Se roagă pentru mine, unit cu mintea mea.
De aceea nu există un lucru mai uşor decât ca cineva să săvârșească o astfel de rugăciune puternică. Vrei săte rogi? Şezi tihnit, şi îndată Duhul luiDumnezeu te va cerceta și va face orice vrei. Vi-l puteți imagina pe Daniil gândindu-se că-i va înfrunta singur pe lei? L-ar fi devorat.
Dar, căzând în groapă fără niciun gând, a venit Duhul şi a închis gura leilor (Dan. 6, 16 ş.u.). Duhul curăţă inima, îndepărtează orice dificultate și poți de acum să te rogi."
ARHIMANDRIT EMILIANOS SIMONOPETRITUL - "Despre Rugaciune, Tâlcuire la Avva Evagrie"
Comentarii
Trimiteți un comentariu