„Dar, fireşte, începătorul are trebuință de un povățuitor, căci înainte de harul Sfântului Duh, sufletul întâmpină o mare luptă cu vrăjmaşii şi nu este în putere singur a desluşi lucrurile, atunci când vrăjmaşul îi aduce îndulcirea sa. A în- țelege aceasta, poate numai cel care din cercare a cunoscut harul Sfântului Duh. Cel ce a gustat Sfântul Duh, după gust deosebeşte harul"
Viaţa duhovnicească este dinamică. Omul se naşte duhovniceşte de la Duhul Sfânt şi în Duhul Sfânt sporeşte „în creşterea lui Dumnezeu". Aşa cum omul este zămislit în pântecele maicii sale și moşteneşte viaţa trupească de la părinții săi, ceva asemănător se petrece şi în viața duhovnicească. Credinciosul trebuie să se zămislească duhovniceşte, să se nască şi să crească duhovniceşte. Şi pentru a se săvârşi această taină, este nevoie de Părinți care îl vor naşte duhovniceşte prin rugăciunea şi cuvântul lor. Dumnezeul creştinilor este numit „Dumnezeul părinților şi Domnul milei". Părinții după trup le dăruiesc copiilor lor viața fizică, trupească. Părinții duhovniceşti sunt aceia care primesc Duhul lui Dumnezeu şi Il împărtăşesc „pruncilor pe care li i-a dat Dumnezeu”, renăscându-i duhovniceşte.
În primele veacuri creștine, episcopii Bisericii erau numiți Părinţi, însă mai târziu termenul s-a extins și la preoți. Adică, Părinţi erau socotiți cei de la care oamenii primeau harul Sfântului Botez. Prin „punerea mâinilor” episcopilor, ei luau Duhul Sfânt, care îi reînnoia și îi unea cu Trupul dumnezeiesc al Bisericii. De aceea Apostolul Pavel le spune corintenilor: „Căci de ați avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos".
Unii îi judecă pe creștini pentru că îi numesc pe preoți „Părinți”, întrucât Hristos a spus în Evanghelie: „Şi tată al vostru să nu numiți pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri". Judecând astfel, ei nesoco- tesc cuvântul apostolic pe care l-am amintit mai sus. Prin descoperirea cuvântului Evangheliei şi prin harul ce i s-a dat de sus, Sfântul Pavel a devenit Părinte, întrucât a primit puterea nu numai „de a lega şi a dezlega păcatele", ci și de a-i renaşte pe oameni în durerile facerii duhovniceşti şi de a-i călăuzi la Tatăl ceresc.
Sfântul Siluan întăreşte faptul că, atunci când ia asu- pra sa lucrarea rugăciunii, nevoitorul creştin este încă greşeală şi un semn că omul nu a gustat încă harul dumnezeiesc dacă aşteaptă să cadă într-un mare a se apropia de Taina spovedaniei
Duhovnicii şi Stareții îi sprijină pe credincioşi cu rugăciunile lor, deşi adeseori aceştia din urmă nu îşi dau seama de lucrul acesta. Este de ajuns ca cineva să piardă această binecuvântare chiar şi pentru scurtă vreme, adică să se îndepărteze de inima părintelui său duhovnicesc, pentru a-și da seama de marea pierdere şi primejdie in care se află. Însă nu este înțelept să vorbim despre aceas- tă taină. Dacă duhovnicul îndrăzneşte să vorbească des- pre aceasta din dorința de a-i ajuta pe oameni, el riscă să fie judecat că doreşte să se promoveze pe sine și că este lipsit de modestie.
Când omul vine la spovedanie cu încredere, smerenie, rugăciune, teamă și sinceritate, căutând să cunoască voia lui Dumnezeu şi să fie inițiat în taina căilor mântuirii, inima duhovnicului se deschide şi este gata să împreună pătimească cu acel om şi să se roage pentru el chiar cu belşug de lacrimi. Iată ce spune Cuviosul Sofronie în legătură cu aceasta:răspuns la încrederea și smerenia lui, se deschide uşor, şi poate chiar până la capăt. Dar de cum se iveş- te fie și cea mai mică împotrivire față de duhovnic, numaidecât se taie firul curatei predanii şi sufletul povățuitorului se închide".
Taina aceasta presupune rugăciune plină de durere din amândouă părțile. Cel care vine la duhovnic trebuie să se roage îndelung ca Dumnezeu să-i dăruiască cunoaşterea voii Sale celei sfinte prin Părintele său și să-i dea duhovnicului un cuvânt de-viață-făcător, care să-l curățească şi să-l însufle. Totodată, el trebuie să-I ceară Domnului să-i deschidă urechile inimii pentru a izbuti să prindă cel dintâi cuvânt al Părintelui său şi să-i dăruiască dispoziția lăuntrică şi înţelepciunea de a face ascultare.
Însă şi duhovnicul se roagă, şi trebuie să se roage pentru cei care îi cer ajutorul. Cuviosul Sofronie scrie: „Fără o încordată rugăciune din inimă, cerând cu- vânt şi binecuvântare de la Dumnezeu în toată vremea, deşartă va fi duhovniceasca slujire. Fără o neîncetată înțelepțire de Sus, până şi Biserica se va preface într-una din puterile pe jumătate oarbe ale acestei lumi, ale căror ciocniri vatămă viață întregii omeniri
Duhovnicul se roagă pentru oameni nu numai atunci când vorbeşte cu ei, ci şi când este singur sau în vremea Sfintei Liturghii. El se roagă potrivit nevoii fiecăruia, pe care o simte uneori mai mult, alteori mai puțin. Poate să
„O astfel de ascultare duhovnicească fără încontrări şi împotriviri, nu numai exprimate, ci şi lăuntrice, nevădite, este singurul temei pentru a-ți însuși pre- dania vie. Via predanie a Bisericii, curgând de-a lungul veacurilor din neam în neam, este una din laturi- le absolut esențiale şi în acelaşi timp subţiri ale vieții ei. Acolo unde din partea ucenicului nu este nicio împotrivire față de povățuitor, sufletul acestuia, ca petreacă o seară întreagă rugându-se pentru o singură persoană care trece printr-o grea încercare; uneori po- meneşte doar câteva nume, alteori mai multe.
Cuviosul Sofronie subliniază:
„În slujirea sa, duhovnicul este nevoit a se ruga neîncetat, într-o astfel de rugăciune el se adânceşte într-o viață nouă pentru el. Rugându-se neincetat pentru cei de aproape și pentru cei de departe. Rugându-se pentru cei afundaţi în deznădejde datorită greutăților legate de lupta pentru existență, îl cearcă o neliniște și o îngrijorare pentru ei. Rugându-se pentru bolnavi, simte frica lor sufletească în fața morții. Rugându-se pentru cei care petrec în iadul patimilor, el însuşi va trăi starea iadului”.
Comentarii
Trimiteți un comentariu