Acesta era din Roma cea veche, din neam cinstit și luminat, și se nevoia din copilărie, cu tot felul de învățături ale filosofiei. Și, fiind el om iscusit la minte, a fost mutat și dus la Constantinopol, cu voia și cu porunca celui dintre împărați, marele Constantin și a fost cinstit, de către acela, cu vrednicia de magistru în senat. Au venit împreună cu dânsul și alți oameni de frunte din Roma la Constantinopol, al căror nume îl poartă până astăzi, cinstitele lăcașuri zidite de ei.
Și se povestește că, în acea vreme, a intrat boala cea mare a leprei în Constantinopol și că împăratul a dat porunca să se arunce în mare cel ce va cădea într-acea boală. O moarte că aceasta neputând vedea acest cinstit om și arzând de dragostea aceea către Dumnezeu, a mers la împărat și i-a zis: "Dă-i, împărate, slugii tale, aur mult și voi cumpăra mărgăritare și pietre scumpe strălucitoare spre slavă și cinstea împărăției tale; că eu sunt foarte cunoscător în acestea. Și îndată a poruncit împăratul să se facă acestea. Iar el, ca un iubitor de Dumnezeu și iscusita sluga ce era, dacă a luat aurul, a ieșit afară vesel. Și, cu aurul, dând bun preț, răscumpără de la moartea aceea a înecului pe cei ce erau dați de prefect la pierzare. Pe leproși îi ducea de cea parte de Bizanț, în muntele ce se chema pe atunci Eleon. Și, făcând acolo corturi și colibe, îi odihnea într-însele. Această câștigată de Dumnezeu neguțătorie nu a rămas ascunsă, că Sfântul le era de mult ajutor bolnavilor în toate zilele, și erau mulți cei care se temeau că aceasta ar putea să aducă mare foamete în cetate.
Într-aceasta, a murit și marele și de-a pururi pomenitul împărat Constantin, luând toată împărăția răsăritului fiul său Constanțiu, care nu era dreptcredincios, de vreme ce era arian și pe mulți dreptcredincioși i-a chinuit pentru credință. Și îi era urât și fericitul Zotic, fiindcă era dreptcredincios; se sfia însă să-i facă vreun rău, pentru dragostea pe care Sfântul Constantin, tatăl său, o avusese pentru Sfântul. Dar, aflând acum bună pricină, îl defăimă ca, prin săracii miluiți de el, a venit în cetate boala leprei. Și s-a întâmplat de a căzut întru acea boală și fiica împăratului, pe care chiar tatăl său a dat-o prefectului ca să o înece în mare. Iar Sfântul Zotie, dând slujitorilor obișnuită plată, a cumpărat-o și a pus-o cu ceilalți leproși.
Deci, făcându-se foamete și ajungând cetatea la lipsa de bucate, împăratul a încercat să afle pricina foametei; iar năpăstuitorii și dușmanii adevărului, găsind vreme potrivită, au început a-l para pe Sfântul Zotic, zicând că el era pricina foametei, că ducea peste măsură de multă hrană la cei leproși, care erau mulțime nenumărată. Iar împăratul, auzind acestea, își stăpânea mânia, că doar va lua mărgăritarele și pietrele cele scumpe. Și, Sfântul, auzind că împăratul a dat porunca să-l prindă, s-a grăbit și, intrând în ascuns în palat, a stat înaintea împăratului. Și, văzându-l împăratul i-a zis: "Venit-a corabia care aduce mărgăritarele și pietrele cele scumpe?" Cuviosul a răspuns: "A sosit împărate. Pentru aceasta, dacă vrei, vino cu robul tău și o vei vedea cu adevărat." Deci, împăratul, fără zăbavă a plecat, iar Sfântul Zotic, alergând mai înainte la Eleon, a poruncit să iasă din colibe frații întru Hristos, împreună cu fiica împăratului, ca să-l întâmpine cu lumânări aprinse. Deci, sosind la locul acela și văzând pe leproși cu lumânări aprinse, împăratul minunându-se de mulțime, a zis: "Ce sunt aceștia?" Iar Zotic, arătând cu degetul, a zis: "Aceștia sunt, o, împărate, pietrele cele fără de preț și mărgăritarele cele strălucitoare pe care le-am cumpărat cu multă trudă." Iar împăratul, văzând în aceasta o batjocură, s-a aprins de mânie și a poruncit de l-a legat, fără nici o milă, de catari sălbatici, care, trăgându-l, degrabă să-l lipsească de viață, rupându-se mădularele lui de pietre.
Deci, îndată făcându-se aceasta, stând împăratul și privind, slujitorii au îmboldit catarii cu țepușe. Și, catârii trăgând pe Sfântul cu alergătura sălbatică, i s-au risipit lui mădularele în bucăți și i-au sărit ochii. Și așa, târât, fericitul și-a dat sufletul la Dumnezeu. Și la locul sfârșitului său a izvorât izvor de apă curată, care tămăduiește toată boala și slăbiciunea. Și nu numai acestea. Ci o minune, însuși împăratul și-a venit în fire și i-a părut rău de ceea ce făcuse. Și, cu zdrobită inima, zicea că, din nesocotință, au fost acele ce a făcut. Și, înțelegând sfatul omului lui Dumnezeu, cu mare râvnă s-a nevoit de a făcut acolo casa mare leproșilor, cu cheltuiala împărăției. Și îndată a poruncit de a îngropat cu multă grijă și cu nespusă cinste trupul Sfântului. Și se face pomenirea lui în sfânta biserică a Sfântului Apostol Pavel, ce este la Orfanotrofion, adică hrănitoarea săracilor.
Comentarii
Trimiteți un comentariu