Omilii despre rugăciune. Despre trezvie și rugăciunea minții (Partea I)

“Părinții trezvitori s-au nevoit mult pentru a afla harul lui Dumnezeu prin rugăciune. De aceea noi, copiii lor, le datorăm veşnică recunoștință, căci ei ne-au arătat o cale ce conduce sufletul la unirea cu Dumnezeu. 

Te poți întreba: „dar cum este posibil oamenilor și, mai ales, monahilor și preoților, să trăiască duhovnicește și să-și împlinească nevoile lor duhovnicești fără rugăciune, pe care Părinții noștri trezvitori ne-au dăruit-o din experiența lor?"

Sfântul Grigorie Palama - marele far al isihiei, trezviei și, mai ales, al rugăciunii neîncetate - a scris cele mai importante și mai sistematice lecții despre rugăciune, primind denumirea de „căpetenie și șef al Părinților trezvitori".

Atunci când trăia o viață de asceză în afara Marii Lavre din Sf. Munte, împreună cu obștea sa, a avut o vedenie în care a văzut că avea dinaintea sa un vas ca un urcior în care se afla lichid. Era atât de plin, încât lichidul se revărsa și era gata să risipească. Acea frumoasă băutură de culoare albă care se afla în urcior părea să fie lapte. Un om cu înfățișarea sfântă îi spuse:

- „Grigorie, de ce îngădui ca atâtea cunoștințe duhovnicești să se reverse și să se risipească, în loc să le oferi celor ce au nevoie de ele?"

Sfântul, desigur, a înțeles că era harul lui Dumnezeu. Era tocmai acea băutură duhovnicească pe care o avea în sine în chipul harului lui Dumnezeu, sub forma înțelepciunii, experienței, trezviei, darului vorbirii.

- „De ce neglijezi aceste daruri", zise el, „și le închizi aici, în acest loc, în loc să le dăruiești celor slabi, înfometați însetați?" într-adevăr, cu ani mai târziu, cu ajutorul și călăuzirea lui Dumnezeu, desigur, el s-a aflat printre cei mulți, a răspândit multă învățătură duhovnicească și a potolit setea sufletelor aflate în nevoie.

Chiar când s-a aflat în lume, el se ruga la liniște; el practica isihasmul singur în chilia sa, și doar sâmbăta și duminica participa la Sfânta Liturghie.

În toate celelalte zile ale săptămânii se închidea în chilie și nu ieşea deloc. Nu mânca și nici nu bea. Doar sâmbăta rupea tăcerea și se ducea la Sfânta Liturghie.

După ce se împărtășea, se ducea la trapeză și vorbea cu părinții și frații. Apoi, iarăși păstra tăcerea de duminică după amiază până sâmbătă. 

Acești mari Părinți ne-au învățat că atunci când sufletul unui om este atacat de gânduri care sunt întinate, mândre, egoiste, hulitoare, păcătoase, sufletul trebuie să lupte să le alunge cu mânie și ură, și cu rugăciunea și respingerea lor. 

Nu este suficient să folosești doar mânia și ura împotriva gândurilor și nălucirilor rele. 

Este absolut necesar ca omul care este luptat de ele să se roage cu rugăciunea neîncetată, prin invocarea dumnezeiescului nume: „Doamne lisuse Hristoase, miluiește-mă". 

După Sfinții Părinți, numele lui Hristos are o forță de regenerare în el. 

Adică, această rugăciune a lui Hristos are puterea de a regenera sufletul care a căzut jos și a slăbit mult, care a devenit nepăsător și a păcătuit.

Sunt zile și perioade în viața unui om duhovnicesc când acesta simte o goliciune înăuntrul său, o slăbiciune a sufletului său. Ceva lipsește: ceva dinăuntrul său a plecat și el nu prea știe cum să-și vină în sine, cum să readucă forța și harul inițial pe care sufletul său le avea. Nu știe cum să readucă plinătatea pe care a pierdut-o. 

În acest caz, Sfinții Părinți ne învață: reia rugăciunea; începe din nou rugăciunea, fie cu gura, fie cu mintea, sau cu inima

și această plinătate pierdută va reveni. O

vei regăsi, numai dacă te nevoiești în rugăciune.

Este de mare valoare faptul ca omul să nu înceteze rugăciunea: „dar atunci când lucrezi", poate obiecta cineva „mintea este împrăștiată pretutindeni".

Oricum, este cu putință să spui rugăciunea foarte bine cu gura în tot acest timp, discret și liniștit și în felul acesta să-ți dobândești sentimentul harului din sufletul tău. 

Părinții noștri ne-au lăsat o moștenire de o valoare infinită, care nu poate fi măsurată, cântărită sau calculată. Moștenirea se numește trezvie.

Trezvia înseamnă atenția la gânduri, năluciri sau mişcări ale simțurilor; este o forță spirituală care se opune răului; este o percepție clară, adică, mintea vede ispitele de la depărtare și fuge, luându-și și măsurile de siguranță necesare; ea apare atunci când mintea supraveghează inima și gândurile care intră din ea. 

Înaintea sfinților părinți, acei dascăli ai trezviei, care au sistematizat rugăciunea minții, monahii se ocupau mai ales cu virtuțile ascetice trupești. 

Asceza trupului se numește praxis, adică: post, înfrânare, metanii, priveghere, slujbele religioase, ascultarea, smerenia. Ei numeau acest praxis „oarecum benefic" ,în timp ce trezvia era numită „foarte benefică".

Începând cu secolul al XIV-lea, rugăciunea a început să fie sistematizată și organizată de Părinți. Ei ne-au lăsat scrieri despre rugăciune. Ei au făcut cunoscută lucrarea trezviei ca ceva necesar pentru desăvârșirea omului.

Înainte ca lucrarea trezviei să fi fost sistematizată, înainte de a fi fost cunoscută și de a fi circulat liber, Părinții și oamenii duhovnicești au trudit mult cu virtuțile trupești. 

Ei au ținut multe posturi, privegheri, au îndurat numeroase greutăți. Dar atunci când lucrarea privegherii a ieșit la lumină ca metodă sistematizată, atunci măsura ascezei s-a redus - nu deoarece nu este utilă, ci fiindcă Părinții s-au dedicat mai mult lucrării duhovnicești decât praxis-ului. Prin lucrarea trezviei ei s-au eliberat de gânduri, iar patimile au slăbit. Lucrarea trezviei le oferea curăția inimii. Iată de ce ei nu mai simteau atât de mare nevoie de asceză trupească pentru a ajunge la curăția sufletului.

Din acest motiv, noi, monahii nu trebuie să lăsăm deoparte această rugăciune, căci ea ne garantează un beneficiu de 1000%. 

Deoarece atunci când lucrarea trezviei curăță mintea și inima, oferind o grijă atentă atât simțurilor exterioare ale trupului, precum și simțurilor lăuntrice ale sufletului, atunci monahul nu are nevoie de prea multă asceză pentru atingerea aceluiași scop. Asceza prin praxis este un mijloc bun de a ajunge la trezvie. Din acest motiv, părinții - în parte și după puterea lor - s-au dedicat

și ascezei prin praxis, pentru a ajuta, desigur, lucrarea trezviei. Dar în cea mai mare măsură, ei au urmat lucrarea trezviei, deoarece rugăciunea și trezvia ne învață lecțiile cele mai complete în ceea ce privește problemele noastre duhovnicești și contemplația. 

Lucrarea trezviei îl conduce pe trezvitor la vederea duhovnicească, de aici la înțelepciune, apoi la dragoste și din dragoste izvorăște erosul divin. 

Curăția a fost o consecință firească a acestei lucrări a trezviei. Atât curăția sufletească, cât și cea trupească au venit ca rod al trezviei. In timp ce în asceza trupească Părinții se străduiau până la moarte și sufereau enorm, lucrarea trezviei a înlăturat aproape toată truda și nevoința.

Lucrarea trezviei i-a condus pe Părinții trezvitori la eliberarea de griji, căci ei au observat că grija pentru multe și

felurite lucruri și probleme reprezintă un serios obstacol în calea trezviei, căci aceasta dă naștere la gânduri. 

Gândurile distrag atenția minții de la rugăciune și contemplație. Din această pricină, Părinții numesc grija față de lucrurile inutile și neglijabile, tuberculoză duhovnicească. 

Cenobiții trăiesc sub ascultare. O consecință firească a ascultării este eliberarea de griji a celui aflat sub ascultare, căci atâta vreme cât eu practic ascultarea, iar altcineva imi poartă grijile, mă pot bucura de pace si liniște, ducându-mi la impinire doar ascultarea. 

Cand împlinesc o ascultare și consider că dincolo de aceasta nu trebuie să-mi fac griji pentru nimic altceva, pot îmbina lucrul meu cu rugăciunea foarte bine. Dacă observ că mintea mea este incapabilă de atenție la lucrul de mână împreunat cu rugăciunea, pentru că este distrasă de  numeroase lucruri care n-au nici o legătură cu

îndatoririle ei cu privire la ascultare, atunci, de nevoie, voi începe invocarea orală a numelui lui Hristos, spunând în șoaptă:

„Doamne lisuse Hristoase, miluiește-mă..."

Atunci când gura se roagă și mâinile lucrează, munca are un îndoit har: harul ascultării și cel al rugăciunii. 

Ascultarea ne oferă o răsplată pentru munca noastră, în timp ce rugăciunea o

sfințește; orice muncă însoțită de rugăciune are un har special. 

În mănăstirea Tabenesi din Egipt era atât de multă linişte încât aceasta era numită necropolă, adică oraș al morților. Prin aceasta se înțelegea că părinții erau atât de tăcuți încât parcă nici nu erau oameni vii care să aibă nevoie de vorbire și de mișcare.

În plus, întrucât păstrau o astfel de tăcere, cu siguranță că aveau timp să spună rugăciunea și să se ocupe cu vederile cele duhovnicești.

Este limpede că cineva care iubește tăcerea și liniștea, a înțeles beneficiul adus de acestea și de rugăciune. Noi nu cunoaștem beneficiul adus de atenția și vigilența față de gândurile noastre. Noi nu cunoaștem importanța liniștii. Nu am descoperit cât de mult bine ne aduce rămânerea în tăcere și linişte în chilia noastră. Un monah căruia îi lipsește rugăciunea se simte gol, dacă cumva a gustat din bunătățile rugăciunii și își dă seama de goliciunea sa lăuntrică. Dacă un sărac n-a avut nimic vreodată, el nu-și face griji.

Dar dacă un călugăr care a fost învățat rugăciunea devine nepăsător și o pierde, atunci el își cunoaște pierderea și se necăjește. Prin urmare, monahii trebuie să se roage nu numai să-și facă datoria de monahi, ci în același timp să fie monahi în faptă; nu numai monahi cu numele și înfățișarea exterioară, ci și pe dinăuntru. 

După Părinții Trezvitori, nu este monah cel ce nu are lucrarea ascunsă înăuntrul său. De aceea, și noi trebuie să ne nevoim să ne rugăm ca sufletul nostru să se folosească de dulceața rugăciunii. Doar atunci ne putem considera monahi.

Aşa precum noi ne-am putea întreba cum poate un trup să trăiască fără suflet, la fel și o persoană care a experiat rugăciunea s-ar simți pierdută și ar spune: „Dar cum pot oamenii trăi fără această hrană duhovnicească".

Părinții trezvitori ne spun că cei ce se roagă în acest fel dobândesc mari daruri. Prin post, rugăciune, înfrânare și priveghere noi primim har, harul felurit al Sfântului Duh. 

Harul Sfântului Duh are numeroase forme și senzații. Sfântul Duh, prin rugăciune avansată și prin lucrarea trezviei, conferă darul lacrimilor, al bucuriei, al înainte vederii, al învățăturilor, al apostoliei, puterea înfrânării, a răbdării, a mângâierii divine, a marii nădejdi, al erosului divin, al contemplației, al răpirii.

 Noi, desigur, suntem permanent învățați și cu cât suntem mai învățați, cu atât obligațiile noastre față de Dumnezeu și de Părinți cresc.

Patimile noastre sufletești și trupești sunt vindecate în raport cu progresul înregistrat în rugăciune și foloasele primite de la ea.

Vindecarea patimilor unui om, precum și a slăbiciunilor acestuia ne arată cât de mult a înaintat omul în rugăciune. 

Deci, trebuie să ne nevoim. Noi trebuie permanent să ne silim a nu uita rugăciunea, a nu o neglija. Atunci când observăm că rugăciunea a slăbit și începe să șchiopăteze și să se poticnească, e necesar, pe cât de iute cu putință, să luptăm spre a o corecta, să lucrăm cu hărnicie pentru a reface puterea rugăciunii noastre. Cum se poate realiza aceasta? 

Sufletul trebuie să se adune imediat, trebuie să se concentreze, „să strângă cureaua" cum se spune și cu râvnă să înceapă a se ruga.

Trebuie să alunge gândurile, grijile, să elibereze mintea de împrăștiere și să spună: „Mă voi ocupa cu rugăciunea acum". Iar atunci când ne ocupăm cu ea în acest mod pentru o vreme, curând vom simți forța pe care o degajă perseverența și râvna în rugăciune. 

Rugăciunea este bomba împotriva demonilor, a patimilor, a păcatului și, în general, împotriva a tot ceea ce ne stă în calea mântuirii noastre. Dacă îi spui rugăciunii că e un port, nu greșești; căci în port o corăbioară atacată de furtună își află pacea, mântuirea și siguranța. Dacă o numești compas, lumină, far, dacă îi mai dai o mie de astfel de denumiri, nu vei da greș. De aceea, noi, monahii nu trebuie s-o neglijăm deloc.

Sunt mireni în lume, mai ales femei, care se ocupă și luptă masiv prin rugăciuni, chiar dacă au griji, copii, au de lucru și atâtea alte obligații - totuși aceștia își găsesc timp să se roage și să mediteze la numele lui Dumnezeu. 

Ce avem noi de spus în apărarea noastră, căci Dumnezeu ne-a oferit atâta libertate și ne-a scăpat de griji? Ce putem spune noi atunci când neglijăm rugăciunea și o spunem atât de slab încât slăbiciunea ei îngăduie boala păcatului și a patimilor care ne zdrobesc și ne îmbolnăvesc? 

Ne luptă gândurile? Rugăciunea este o armă puternică. Atracția păcatului trage mintea spre rău. Dar atunci când mintea pune mâna pe securea rugăciunii, o ridică și începe să lovească. Ea scoate din rădăcină și cel mai aspru gând. Atâta vreme cât apuci bine securea și o mânuiești cum se cuvine, ea dă rezultate minunate.

Deoarece diavolul știe aceasta, el ne împiedică să spunem rugăciunea, așa încât să ne poată acapara mai ușor. El ne aduce nepăsarea, grijile, o mie și unul de obstacole care au drept unic să ne împiedice de la rugăciune. Așa cum ne-a arătat experiența, demonii se cutremură din pricina numelui lui Hristos. Ei înșiși spun, prin gurile oamenilor, că ei sunt arși atunci când un om se roagă.

Era un călugăr care căzuse într-o asemenea nepăsare încât nu numai că și-a abandonat pravila, dar era chiar gata să se întoarcă în lume. Se duse în ținutul său natal, în insula Chefalonia, unde demonizații se adună lângă moaștele Sfântului Gherasim spre a fi vindecați. Deoarece se afla lângă racla cu sfintele moaște se duse să i se închine sfântului, dar o femeie demonizată îl întâlni și îi spuse:

- „Știi tu ce ții în mână? Ah, măcar de-ai ști ce ții în mână, ticălosule! Dacă ai știi măcar cât de tare mă arde șiragul tău de metanii! Iar tu îl porți doar din obişnuință, în mod formal!"

Monahul rămase ca lovit de trăsnet! Era de la Dumnezeu tot ceea ce vorbise demonul. Monahul își veni în sine. Dumnezeu îl lumină și el își spuse: „Vezi ce nechibzuit sunt! Țin în mână cea mai grozavă armă și nu pot lovi măcar un demon. Și nu numai că sunt incapabil să-l lovesc, că el mă face captiv oriunde dorește. Am păcătuit, Dumnezeul meu!"

Și chiar în acel moment, se duse la mănăstirea sa ca să se pocăiască. Odată ajuns acolo, puse din nou început bun. El avansa atât de mult în rugăciune și, în general, în viața monahală încât deveni model pentru mulți alții. Eu, nevrednicul, am avut şansa să mă întâlnesc cu acest bătrân. Tot ceea ce puteai auzi de la el era: „Doamne lisuse Hristoase, miluiește-mă!" - neîncetat.

Dacă îi spuneai ceva, îți răspundea scurt, în câteva cuvinte, iar apoi limba sa revenea imediat la rugăciune. Atât de tare

obişnuise cu ea. Atât de grozav îl schimbase rugăciunea. Si imaginați-vă că valoarea rugăciunii și a șiragului de metanii îi fuseseră dezvăluite de diavolul - involuntar, desigur - după judecățile și planurile de nepătruns ale Celui Preaînalt!…”

Comori duhovnicești din sfântul Munte Athos culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Capitolul XV. Despre rugăciunea minții și a inimii. Ed. Egumenița. 

PP. 286-294