„Căci știm că Legea e duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat”(Romani 7, 14).
Fiindcă el a spus că mari rele au venit după ce Legea a fost dată, că păcatul a devenit mai puternic, fiind cuprins în poruncile Legii, și s-a întâmplat cu totul contrar de ceea ce voia Legea, iar prin aceasta a adus pe ascultători într-o mare nedumerire, de aceea la urmă spune și motivul pentru care lucrurile s-au petrecut așa, mai întâi scăpând Legea de bănuielile cele rele și viclene. Ca nu cumva auzind că păcatul și-a tras motivația din Lege și venind Legea, păcatul a reînviat, și că prin poruncile Legii el l-a amăgit pe om și l-a ucis, ca nu cumva, zic, să creadă că relele își au cauza în Lege, de aceea Apostolul ia apărarea Legii cu multă tărie, scăpând-o nu numai de învinovățire, ci chiar și aducându-i mari laude. Și aceasta o spune nu ca să facă pe placul Legii, ci lasă pe om să hotărască. „Căci știm că Legea e duhovnicească”, ca și cum ar fi zis: „E mărturisit de către toți acest lucru, este sigur că Legea e duhovnicească, și că prin urmare e departe mult de a fi ea cauza păcatului, sau răspunzătoare de relele întâmplate”. Ia aminte cum el nu numai că apără Legea, ci încă o și laudă cu toată puterea. Spunând că este duhovnicească, arată că ea este dascăl al virtuții și vrăjmașă răului, căci aceasta înseamnă a fi duhovnicesc, adică a depărta toate păcatele, ceea ce Legea și făcea, sfătuind, înfricoșând, pedepsind, îndreptând și îndemnând pe fiecare spre virtute. Deci cum de a venit păcatul, dacă Legea a fost un dascăl atât de minunat? De la lene și trândăvie.
De aceea a și adăugat: „iar eu sunt trupesc, vândut păcatului”. Aici vorbește în general, despre omul de dinainte de Lege și de după Lege. „Împreună cu moartea – zice – a intrat și mulțimea păcatelor. Când trupul a devenit muritor, a primit din necesitate la urmă și pofta, și mânia, și supărarea, și toate celelalte, care aveau nevoie de multă înțelepciune, ca nu cumva inundând să înăbușe în noi conștiința și să o afunde în adâncimea păcatului”. Acestea în sine nu erau păcate, ci necumpătarea cea neînfrânată a lor a făcut ca să fie păcate. De pildă, ca să iau ca exemplu una dintre cele de mai sus, eu zic că pofta în sine nu este un păcat, însă când ea cade în exces, când ea devine fără măsură și nu voiește a sta înlăuntrul legilor căsătoriei, ci aleargă după femei străine, atunci faptul devine preacurvie, însă nu din cauza poftei, ci din cauza exagerării ei. Și gândește-te la înțelepciunea lui Pavel, că după ce a lăudat Legea, imediat s-a reîntors la timpurile de dinainte de Lege, ca astfel arătând cum se găsea pe atunci neamul nostru omenesc, și cum se găsea pe când a primit Legea, să dovedească că prezența harului a fost absolut necesară, ceea ce în tot locul a încercat să evidențieze.
Deci când el zice: „vândut sub păcat”, nu spune numai de cei de sub Lege, ci și de cei de dinaintea Legii și, în fine, de toți oamenii care au viețuit dintru început.
După aceea se referă și la modul vânzării și predării, zicând: „Pentru că ceea ce fac nu știu; căci nu săvârșesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc” (Rm 7, 15).
Dar ce vrea să zică prin „nu știu”? Adică „nu pricep, nu înțeleg, mă amăgesc singur”. Și când s-a mai întâmplat un asemenea fapt? Deoarece nimeni vreodată n-a păcătuit în necunoștință. Vezi acum, că dacă noi nu vom primi vorbele acestea cu evlavia cuvenită, și dacă nu vom avea în vedere intenția apostolică, mii de absurdități ar rezulta de aici. Că dacă ei în neștiință au păcătuit, nici de pedeapsă nu erau vrednici. Deci, după cum am afirmat mai sus „că fără de Lege păcatul era mort”, nu a arătat că n-au știut când au păcătuit, ci că au știut, însă nu tocmai exact, de aceea erau și pedepsiți, însă nu atât de aspru după cum meritau; și iarăși zicând că „pofta nu au cunoscut-o”, n-a arătat o necunoștință totală, ci a arătat că nu cunoșteau clar; și iarăși când zice că „păcatul a lucrat în mine toată pofta”, n-a spus că porunca a făcut pofta, ci numai că păcatul a introdus prin poruncă întinderea poftei, sau mai bine zis mărimea ei; tot așa și aici, când zice „că ceea ce fac, nu știu”, nu arată necunoștință totală, fiindcă în asemenea caz cum ar fi putut ca împreună să se veselească omul cel dinăuntru cu Legea lui Dumnezeu?
Deci ce reprezintă „nu știu”? Adică sunt întunecat, sunt răpit deodată cu păcatul, sufăr un fel de siluire, sunt împins, nu mă pricep cum sunt amăgit – ceea ce și noi obișnuim a zice, ca de pildă: „Nu știu cum, venind cineva la mine, am fost momit de vorbele lui, am fost răpit etc.”, arătând prin aceasta nu o necunoștință completă, ci numai o împrejurare, o viclenie, o înșelăciune oarecare.
„Că nu săvârșesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc”. Dar cum nu știi ce faci, căci dacă voiești binele și urăști răul, aceasta este o cunoștință desăvârșită? De unde este arătat că și expresia de aici „ceea ce urăsc” a fost zisă nu nimicind liberul arbitru, nici introducând vreo silă oarecare. Căci dacă noi nu de bună voie, ci fiind siliți păcătuim, apoi iarăși pedeapsa celor de dinainte nu și-ar avea rațiunea de a fi. Deci după cum atunci când zice „ nu știu” nu înțelege o neștiință totală, ci ceea ce am spus deja, tot așa și expresia „ceea ce urăsc” nu arată vreo silă, ci că cele săvârșite nu sunt de lăudat. Căci dacă nu ar însemna această expresie „ceea ce nu voiesc, aceea fac” ar fi adăugat, „ci ceea ce sunt silit, aceea o fac” fiindcă aceasta se împotrivește voinței și puterii. Acum însă el n-a spus aceasta, ci a pus „ceea ce urăsc, aceea fac”, ca astfel să afli că nici când zice „ceea ce nu voiesc” el n-a desființat voința și putința omului. Așadar ce înseamnă expresia „ceea ce urăsc”? Adică ceea ce nu laud deloc, ceea ce conștiința mea nu aprobă, ceea ce nu iubesc. De aceea, în opoziție cu această expresie, a adăugat imediat: „ci fac ceea ce urăsc”.
„Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună” (Rm 7, 16).
Ai văzut că nu este corupt cugetul, ci chiar și în faptă el își conservă noblețea sa? Căci dacă ia parte la păcat, în același timp și urăște păcatul, ceea ce n-ar putea fi o mai mare laudă adusă Legii, fie ea naturală, fie cea scrisă. „Cum că Legea este bună – zice – se vede din învinovățirile ce mi le fac însumi, neascultând de ea și urând faptele petrecute”. Deși, dacă Legea a fost cauza păcatului, cum atunci cel ce se veselea împreună cu ea ura ceea ce era poruncit de ea să se facă?
„Recunosc că Legea e bună”, zice; „Dar acum nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine. Fiindcă știu că nu locuiește în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu” (Rm 7, 17-18).
Aceia care încearcă să defăimeze trupul omenesc și îl înstrăinează de creația lui Dumnezeu, de aceste pasaje se folosesc în susținerea ereziei lor. Deci ce am avea de zis? Tot ce am spus, discutând mai sus despre Lege, că după cum acolo spune că totul este al păcatului, tot așa și aici.
Apostolul nu a spus că trupul lucrează aceea, ci păcatul care locuiește întru mine. Dar dacă zice că în trup nu locuiește ce este bun, aceasta nu este vina trupului, căci faptul că nu locuiește în el ce este bun, nu îl arată că este rău. Noi însă, mărturisim că trupul este mai mic decât spiritul, și inferior acestuia, nu însă și contrar și în luptă cu el, sau rău față de spirit, ci, ca și harfa în raport cu cel ce cântă la ea, sau ca și corabia în raport cu cârmaciul ei, așa și trupul se găsește față de spirit. Căci nici acelea nu sunt contrare celor ce le poartă și fac uz de ele, ci chiar se învoiesc foarte mult, deși nu sunt de aceeași cinste față de maistru.
După cum cel ce zice că meșteșugul nu stă în harfă, nici în corabie, ci în cântăreț sau în cârmaci, prin aceasta el nu le-a defăimat pe acelea, ci le-a arătat numai ca organe sau mijloace față de maestru, tot așa și Pavel zicând „că nu locuiește în mine ce este bun”, prin aceasta n-a defăimat trupul, ci a arătat numai superioritatea spiritului față de trup. Spiritul este care dirijează totul, fie în conducerea corăbiei, fie în cântarea armonioasă la harfă, ceea ce și Pavel arată aici, stabilind superioritatea spiritului. Deci despărțind pe om în aceste două, spirit și trup, zice că trupul este inferior și lipsit de pricepere, și că spiritul este mai înțelept, putând a cunoaște și ce trebuie a face, și ce nu trebuie, și destoinic de a înfrâna calul după cum voiește, însă că nefăcând așa, vinovăția nu este numai a trupului, ci și a spiritului, care știind ce trebuie și ce nu trebuie a face, totuși n-a pus în lucrare cele nădăjduite. „Că a voi se află la mine, iar a face binele nu aflu”. Aici iarăși zicând „nu aflu” nu arată o completă neștiință sau nepricepere, ci numai o silă și un fel de viclenie a păcatului, ceea ce mai lămurit se vede din pasajele următoare.
„Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acesta îl săvârșesc. Iar dacă fac ce nu voiesc eu, nu eu fac asta, ci păcatul care locuiește în mine” (Rm 7, 19-20).
Ai văzut cum Apostolul, scăpând de învinovățire atât esența trupului, cât și a sufletului, a pus totul pe seama faptei rele? Dacă nu voiește răul, prin aceasta sufletul este scăpat de acuzație; și dacă nici trupul nu lucrează răul de la sine, apoi atunci și el este eliberat de învinovățire; de unde urmează că tot răul este numai în reaua intenție a celui ce face răul. Esența sau ființa sufletului și a trupului nu este tot una cu esența voinței noastre, fiindcă cele dintâi sunt lucrurile lui Dumnezeu, pe când cea de a doua este o mișcare derivată din noi înșine, putând a o duce unde voim.
Voința întreagă, sau liberul nostru arbitru, este infiltrat în noi de Însuși Dumnezeu, pe când o voință precum aceea despre care vorbește Apostolul este a noastră proprie, derivată din intenția și din părerea noastră.
„Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine” (Rm 7, 21).
Cele spuse aici nu sunt foarte clare. Deci ce înseamnă aceasta, și ce vrea să spună aici Apostolul? „Laud legea – zice – după conștiință, și găsesc că este o bună sfătuitoare pentru mine, care voiesc binele, și încă îmi sporește chiar voința. După cum eu mă bucur de ea și o laud, tot așa și ea îmi laudă decizia mea”. Ai văzut cum el arată cunoștința celor bune și a celor rele, ca fiind așezată în noi de la început, iar Legea lui Moise lăudată și lăudând acea cunoștință? Nici mai sus el n-a spus că „sunt învățat, sau mă învăț prin lege”, ci „laud legea”, adică o aprob, mă învoiesc că ea „este bună”, și nici mai departe nu zice că „mă învăț de la ea”, ci „împreună mă bucur cu legea”. Și ce vrea să zică prin „împreună mă bucur”? Adică „mărturisesc că este bună, după cum și ea mărturisește despre mine, care voiesc a face binele”.
Așadar, a voi binele și a nu voi răul a fost sădit în om dintru început, iar Legea venind, a devenit un acuzator mai mare al faptelor rele, după cum și al celor bune a devenit un mai mare lăudător și încurajator. Ai văzut cum pretutindeni Legea este mărturisită numai ca o tensiune oarecare și ca un adaos mic la cunoștință, iar mai mult nimic?
„Că lăudându-mă ea – zice –, și eu bucurându-mă cu ea, și voind binele, răul încă îmi stă în față, și lucrarea lui nu se nimicește”. De aici rezultă că Legea numai într-atât poate fi de ajutor celui ce dorește a face binele întrucât și el însuși voiește aceleași lucruri ca și Legea.
Apoi fiindcă ceea ce a spus în acest pasaj este obscur și nelămurit, pășind mai departe lămurește mai bine problema, arătând cum răul stă de față, și cum numai celui ce voiește a face binele Legea îi este lege.
„Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu” (Rm 7, 22).
Am știut eu binele – zice – și mai înainte de Lege, dar acum, aflându-l și în litera Legii, laud Legea.
„Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minții mele” (Rm 7, 23).
Aici iarăși a numit păcatul „lege” care se războiește, nu pentru vreo bună rânduială, ci pentru o supunere completă a celor ce ascultă de el. După cum atunci când numește pe Mamona domn și stăpân, iar pe pântece îl numește dumnezeu, nu pentru vreo valoare a lor i-a numit așa, ci pentru robia cea mare a celor supuși lor, tot așa și aici a numit legea păcatului, pentru cei ce-i slujesc în acest mod, și se tem de a o părăsi, după cum se tem de a părăsi Legea cei ce au primit-o. „Aceasta – zice – se împotrivește legii naturale”, căci asta înseamnă „legii minții mele”. La urmă introduce și o luptă, pe care o atribuie întru totul legii naturale, adică conștiinței. Legea lui Moise mai pe urmă a venit și s-a alipit pe lângă legea naturală, însă și aceea ca și aceasta, aceea învățând, iar aceasta lăudând cele cuvenite, nu s-au putut folosi cu nimic în această luptă, atât de mare se arată a fi tirania păcatului.
Aceasta arătând-o Pavel, și arătând biruința cea completă a păcatului, zice: „Văd o altă lege întru mădularele mele, războindu-se împotriva legii minții mele și dându-mă pe mine rob păcatului”. Nu zice „dându-mă rob aplecării, sau furiei trupului, și nici firii trupului”, ci „legii păcatului”, adică tiraniei și puterii păcatului. Și cum de zice atunci: „care este în mădularele mele”? Ce este aceasta? Dar nu este aceasta care face mădularele păcătoase, ci mai ales le și desparte de păcat, căci altceva este a fi întru, și alta de a fi chiar acela în care este intrat celălalt. După cum nici porunca nu este rea fiindcă prin ea și-a luat pricină păcatul, tot așa nici natura trupului nu este rea, deși prin ea păcatul ne biruie, fiindcă atunci va fi și spiritul rău, și cu atât mai mult decât trupul cu cât el are și autoritatea celor ce trebuie sau nu trebuie a face. Însă nu este așa, pentru că, dacă de pildă un tâlhar sau un tiran ar cuceri o casă minunată sau niște curți împărătești, nici nu ar încerca cineva să spună că bănuiala de cele întâmplate cade asupra casei, ci toată învinovățirea este aruncată asupra celor ce au uneltit aceasta.
Dar dușmanii adevărului, o dată cu impietatea lor, cad și într-o mare prostie, și nu simt că ei nu acuză numai trupul, ci defăimă și legea naturală, sau conștiința. Dacă trupul este rău, legea aceea este bună, prin faptul că se împotrivește și se luptă cu răul, și dacă legea nu e bună, atunci trupul este bun, fiindcă se luptă și se războiește cu conștiința. Deci cum de zic ei că amândouă acestea – trupul și conștiința – sunt ale diavolului, de vreme ce se luptă între ele? Ai văzut câtă prostie unită cu impietate? Dar aceste credințe nu sunt și ale Bisericii, ci ea condamnă numai păcatul, iar despre fiecare lege, fie ea dată de Dumnezeu, fie dată prin fire, precum și Legea lui Moise chiar, Biserica zice că se luptă cu păcatul, iar nu cu trupul, căci nici trupul nu este păcătos în sine, sau mai bine zis nu este rău prin firea lui, căci este și el făptura lui Dumnezeu și destoinic spre toată fapta cea bună, dacă suntem în stare de trezvie.
„Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?” (Rm 7, 24).
Ai văzut cât de mare este tirania răului, de vreme ce chiar bucurându-se cineva de Lege, ea biruiește mintea? „Nici nu poate să spună cineva – zice – că păcatul mă ține în stăpânirea sa, urând și disprețuind eu Legea, căci eu mă bucur de ea, ba o și laud, adică o aprob, și mă refugiez într-însa, însă ea n-a putut să mă scape chiar fugind către ea, pe când Hristos m-a salvat chiar fugind eu de El”. Ai văzut tu cât de mare este superioritatea harului? Dar aceasta n-a spus-o chiar așa Apostolul, ci numai tânguindu-se și plângând mult, ca și cum s-ar fi găsit neajutorat; și în nepriceperea sa arată puterea lui Hristos, căci zice: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?”. „Căci Legea n-a putut”, zice, „și conștiința mea n-a fost de ajuns, deși laudă cele bune, și încă nu numai că lăudă, ci se și luptă cu cele contrare, căci expresia va izbăvi o arată și pe ea împotrivindu-se; deci de unde îmi va veni nădejdea mântuirii ?”.
„Mulțumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru!” (Rm 7, 25).
Ai văzut cum a arătat ca necesară prezența harului, și cum succesele harului sunt comune Tatălui și Fiului? Că dacă el mulțumește Tatălui, apoi cauza acestei mulțumiri este și Fiul. Când tu auzi pe Apostol zicând: „cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia”, să nu-ți închipui cumva că el învinovățește trupul. Nici n-a zis el „trupul păcatului”, ci „trupul morții”, adică trupul cel muritor, cel stăpânit de moarte, iar nu cel ce a născut moartea, ceea ce este dovada silei ce a suferit, iar nu a răutății lui naturale. Precum de pildă un rob luat în sclavie de barbari ar spune că este al barbarilor, nu pentru că el ar fi barbar, ci fiindcă este stăpânit de barbari, tot așa se zice și de „trupul morții”, nu fiindcă el a pricinuit moartea, ci fiindcă este stăpânit de ea. De aceea el nu voiește a se izbăvi de trupul acesta, ci de trupul cel muritor, lăsând a se înțelege, ceea ce de multe ori am spus, că din moment ce trupul a devenit împătimit, adică supus patimilor de tot felul, a devenit în același timp și mai ușor de cucerit de către păcat.
„Și din ce cauză, zici, au fost pedepsiți cei ce au păcătuit mai înainte de har, dacă atât de mare era tirania păcatului?”. Că li s-au poruncit atâtea, pe câte erau cu putință de a le îndeplini, chiar stăpânind și păcatul. Nu i-a împins doar spre cea mai desăvârșită viață, căci le permitea de a se bucura și de averi, nu-i împiedica nici de a avea femei mai multe, nici de a se dezmierda cumpătați în plăceri, și de a-și descoperi chiar furia lor față de dreptul Moise, și în fine atât de mare era pogorământul dreptului față de ei, încât legea scrisă le cerea mai puțin chiar decât le poruncea legea naturală (conștiința).
Legea naturală, de pildă, poruncea ca în orice timp un bărbat să se însoțească cu o singură femeie, ceea ce și Hristos spunea: „Cel ce i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat și femeie” (Matei 19, 4), pe când Legea lui Moise nu împiedica nici de a alunga pe femeie și de a introduce în casă pe alta, și nici nu oprea de a avea două în același timp. Afară de aceasta, ar putea găsi cineva că și în multe altele cei dinainte de Lege, învățați fiind numai de legea naturală, aveau mai multe merite decât cei învățați de Legea scrisă. De aceea, nici că au fost influențați atât de mult cei din vechime, când s-a dat evreilor o legislație atât de cumpătată, și dacă ei nici așa n-au putut ajunge la un rezultat bun, apoi vina este numai a lenei și a trândăviei lor.
Iată de ce și Pavel mulțumește că Hristos, cercetând în amănunt cauza, nu numai că nu a cerut răspundere pentru cele cumpătate, ci încă ne-a făcut destoinici și pentru o călătorie mai îndelungată pe calea virtuții. De aceea zice: „Mulțumesc Dumnezeului meu prin Iisus Hristos”, și lăsând la o parte mântuirea neamului omenesc, ca mărturisită fiind de toți, el după cele deja vorbite trece deodată la altceva mai mult, spunând că nu numai că ne-am izbăvit de cele de dinainte, dar și pentru cele viitoare am devenit nebiruiți.
„Drept aceea nici o osândă nu este acum asupra celor ce sunt în Hristos Iisus” (Rm 8, 1).
Dar aceasta n-a spus-o mai înainte, până ce nu a amintit iarăși de starea de până la venirea Mântuitorului. Mai înainte a zis: „Dar eu însumi cu mintea mea slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul legii păcatului”, și după aceasta imediat a adăugat că „nici o osândă nu este acum celor ce sunt intru Hristos Iisus”.
Apoi, întrucât i s-ar fi putut răspunde că și după botez mulți păcătuiesc, de aceea se grăbește a spune că nu toți cei ce sunt botezați întru Hristos Iisus, dar trăiesc nepăsători, ci numai aceia dintre ei „care nu umblă după trup, ci după Duh”, arătând că totul depinde în cele din urmă urmă de vrednicia sau de trândăvia noastră. Acum este cu putință de a nu umbla după trup, atunci însă era ceva mai greu.
Mai departe tot aceeași idee o prezintă, însă sub o altă formă, zicând: „Că legea duhului vieții în Hristos Iisus m-a liberat de legea păcatului și a morții” (Rm 8, 2).
Aici el numește duh leg."
Omilia XIII - Sfântul Ioan Gură de Aur
Lumea Ortodoxiei
Comentarii
Trimiteți un comentariu