ÎNCEPUTUL BUN ȘI MULȚUMIREA

 

   "La avva Or găsim o apoftegmă scurtă, simplă și destul de misterioasă: „Spuneau despre avva Or și despre avva Teodor că puneau începuturi bune și-I mulțumeau tot timpul lui Dumnezeu”.

       Patericul se caracterizează, între altele, prin realism și prin faptul că nu ne prezintă o lume duhovnicească idealizată, inaccesibilă, distantă, a oamenilor perfecți, netulburați de ispite, păcate și căderi. Dimpotrivă, ni-i arată pe asceți în toată umanitatea lor prinsă în tensiunea permanentă către Dumnezeu. Dar tensiunea aceasta nu-i ferește de perioade lipsite de intensitate ascetică sau de rătăciri. Și aici intervine necesitatea începutului perpetuu, pe care îl vedem la cei doi bătrâni din apoftegmă, alături de mulțumire.

       A pune mereu începuturi bune este, în sine, o formă de eroism. Înseamnă să nu te lași nicidecum doborât de eșecuri, să nu cedezi în fața oboselii și a uzurii, să nu te lași convins de neputință să renunți. Ba dimpotrivă, să iei fiecare nouă dimineață ca pe o șansă de a-ți reînnoi entuziasmul și a începe lupta.

       Una dintre ispitele cele mai frecvente în viața creștinilor este aceea de a folosi păcatul sau căderea ca pretext pentru renunțare. De exemplu, considerăm spovedania ca pe un început bun și, după ce ne spovedim, o vreme luptăm cu păcatul la măsura noastră. Dar apoi se întâmplă să cădem și căderea rupe parcă niște bariere, iar noi renun­țăm la a mai trăi în tensiunea luptei împotriva păcatului. Ne complacem în coabitarea cu păcatul, ba chiar ne spunem că o să începem să ne împotrivim păcatului după ce ne vom spovedi. Atitudinea bătrânilor era total opusă. Trăind în trezvie, sesizau căderea sau doar ezitarea și, în loc să se folosească de ea ca pretext pentru renunțare, o folosesc ca motiv pentru a începe din nou asceza cu și mai mare intensitate.

       În aceasta constă eroismul începutului permanent. De fiecare dată când observi că ceva nu e bine în viața ta spirituală, în loc să renunți, te arunci cu și mai mult curaj în lupta împotriva păcatului, începi cu o atitudine proaspătă, renăscută. Și tot așa, de fiecare dată.

       Dacă începutul bun se leagă de o formă de cădere ori măcar de ezitare, vedem că acești bătrâni sunt și mulțumitori. Mulțumirea este o stare a inimii care, pentru a înflori, trebuie să fie cultivată. Recunoș­tința nu este produsă de circum­stan­țele vieții în care trăim, ci este o lumină care izvorăște din suflet și identifică în lume motive de mulțumire. Așadar, disponibilitatea de a fi recunoscător precede motivele de recunoștință, care sunt identificate abia după aceea în lumina pe care sufletul o aruncă asupra lumii în care trăiește.

       Avva Or și avva Teodor au două calități mari: pe de o parte, nu renunță și o iau mereu de la început cu entuziasm reînnoit, iar pe de altă parte, sunt recunoscători, inclusiv pentru căderi, neputințe și eșecuri. Iar această stare a lor se transformă, în lumina harului, într-un permanent urcuș către Dumnezeu."

Pr. Paul Siladi