Cum poate omul deosebi adevărata prezenţă şi lucrare a Duhului Sfânt în el de o prezenţă şi lucrare străină .

"In viaţa duhovnicească omul este pândit de felurite şi înfricoşătoare amăgiri. Una dintre ele este să creadă că el gândeşte, vorbeşte şi acţionează insuflat de Duhul Sfânt, atunci când lucrul acesta nu este adevărat. In Pateric şi în Vieţile sfinţilor se pomeneşte de mulţi monahi înşelaţi în acest chip, care, socotind că au pe Duhul Sfânt în ei, de fapt căzuseră pradă vicleniei diavoleşti. Se pune aşadar problema de a şti cum poate omul deosebi adevărata prezenţă şi lucrare a Duhului Sfânt în el de o prezenţă şi lucrare străină şi pe care I le atribuie Duhului Sfânt sub efectul unei amăgiri.

Realizarea tuturor condiţiilor prezentate mai înainte – pocăinţa, întoarcerea de la păcate, curăţia, ascultarea, smerenia, iubirea de aproapele, rugăciunea – constituie un criteriu preţios, pe care, după cum am văzut, Sfântul Siluan îl aminteşte adesea. Dimpotrivă, dacă omul este lipsit de căinţă, dacă nu s-a lepădat de păcatele sale, dacă nu s-a curăţit de patimi, dacă nu-şi fereşte mintea de cugetele rele şi nu-şi opreşte inima de la alunecare, dacă nu este ascultător şi smerit, dacă nu-l iubeşte pe aproapele lui sau dacă n-are rugăciune neîncetată, este cu neputinţă ca Duhul Sfânt să vieţuiască în el, pentru că Duhul Sfânt nu află în el loc vrednic de venirea Sa.

La toate acestea Sfântul Siluan adaugă şi alte criterii. „Pe Duhul Sfânt sufletul îl recunoaşte după pacea şi dulceaţa Lui”; „sufletul simte venirea Ta […] Tu dai pace minţii şi dulceaţă inimii”. Orice prezenţă şi orice lucrare din suflet care iscă tulburare ori mânie şi iuţime nu pot fi, aşadar, atribuite Duhului Sfânt şi chiar trebuie socotite drept semn sigur al absenţei Sale.

Prin corelaţie, omul credincios recunoaşte prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt după pacea, iubirea şi mila pe care el însuşi le simte faţă de toţi oamenii („dacă se află în suflet puţin har, atunci cunoşti pacea şi simţi iubire faţă de toţi”), şi chiar pentru vrăjmaşii săi. Lipsa iubirii de vrăjmaşi şi a rugăciunii pentru ei este iarăşi semn sigur al absenţei Duhului: „cel ce n-a primit pe Duhul Sfânt nu doreşte să se roage pentru vrăjmaşii lui”; de aceea, spune el, „dacă nu ţi-e milă de păcătosul care va fi chinuit în foc, e semn că nu harul lui Dumnezeu e în tine, ci un duh rău”.

Pe o treaptă mai înaltă a vieţii duhovniceşti, spune Sfântul Siluan, „în suflet e o lumină şi o mare bucurie”.

Iar pe o treaptă şi mai înaltă, arată stareţul, „chiar şi trupul simte harul Sfântului Duh”: „Duhul Sfânt umple omul întreg: suflet, minte şi trup”; „Duhul Sfânt umple de harul Lui tot omul: suflet, minte şi trup”; „Duhul Sfânt pătrunde sufletul, mintea şi trupul”. Stareţul mărturiseşte astfel că „Domnul mi-a făcut dar harul Sfântului Duh cu un asemenea belşug de revărsare, că a umplut întreg sufletul şi trupul meu cu har”; „Cel ce poartă harul în trupul şi sufletul său, acela a atins iubirea desăvârşită”. Sfântul Siluan se referă aici la acea încredinţare şi plinătate a inimii în care se sălăşluieşte Duhul Sfânt, despre care au vorbit înaintea lui unii Părinţi, ca Sfântul Macarie, Sfântul Diadoh al Foticeei sau Sfântul Simeon Noul Teolog, şi pe care ei l-au numit plerophoria.

Sfântul Siluan arată că încredinţarea că L-ai primit pe Duhul Sfânt în tine ţine de o experiere a inimii, care se face în chip minunat şi de nespus, pentru că este supranaturală – ca una care este dată de Duhul Sfânt însuşi – şi cu totul personală. De aceea, Sfântul Siluan se referă la propria sa experienţă: „Ştiu din experienţă ce înseamnă a fi în Duhul Sfânt şi ce înseamnă a fi lipsit de El.” Semnul cel mai sigur al realităţii şi eficacităţii venirii Duhului Sfânt este însăşi această experiere a Lui în chip minunat. Omul care a avut o asemenea experienţă, spune Sfântul Siluan, cunoaşte sau altfel spus recunoaşte îndată harul Duhului Sfânt: „Sufletul ştie când e îmbogăţit de har […], dar în acea clipă nu vei fi în stare să scoţi un singur cuvânt, căci sufletul tău e schimbat prin revărsarea Sfântului Duh”; „sufletul ştie că un Oaspete preaiubit a venit […] şi spune: Trecerea Ta a lăsat o mireasmă în sufletul meu”. Această cunoaştere nu are, după cum se vede, nimic abstract; ea nu ţine de concepte, ci mai curând de o simţire duhovnicească: „Cel care a gustat o dată Sfântul Duh recunoaşte apoi gustul harului”, spune Sfântul Siluan; şi iarăşi: „Sufletul care a gustat Duhul Sfânt îl deosebeşte după gustul Lui, căci scris este: «Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul» (Ps. 33, 9)””. „Harul, scrie Sfântul Siluan, nu vine fără ca sufletul să-l cunoască”; cel care are în el harul Duhului Sfânt îl are „în mod simţit”. „Noi simţim prezenţa Lui în noi”; „sufletul trebuie să simtă că Duhul Sfânt trăieşte în el”, repetă el. Cel care a experiat o dată prezenţa Duhului ştie şi când El pleacă, iar atunci îndură – prin simţirea părăsirii – o mare suferinţă, pe care omul de rând, care nu simte această absenţă, n-are cum s-o cunoască.

O asemenea experienţă, a prezenţei (şi absenţei) Duhului Sfânt, o au însă numai cei desăvârşiţi; încredinţarea adevărului ei le este dată lor de însuşi Duhul Sfânt. Ceilalţi oameni pot să ajungă în această privinţă la înşelare, căzând chiar pradă vicleniei demonilor şi a lui Satan, care adesea „se preface în înger al luminii” (2 Cor. 11,14).

Pentru a scăpa de o asemenea amăgire şi de astfel de curse, spune Sfântul Siluan, cei care n-au ajuns la desăvârşire trebuie să-şi găsească un părinte duhovnicesc încercat, care să-i ajute să deosebească duhurile: „începătorul are nevoie de o călăuză duhovnicească, întrucât până la venirea harului Sfântului Duh, sufletul duce mare luptă cu vrăjmaşii şi nu-şi poate da seama când vrăjmaşul este cel ce-i aduce dulceaţa la rugăciune. Numai cel ce a gustat el însuşi harul Sfântului Duh poate deosebi acesta.”

Jean-Claude Larchet

Fragment din cartea „Dumnezeu este Iubire. Marturia Sfantului Siluan Athonitul”, Editura Sophia