Omilia a III-a - Fiecare creștin are un înger păzitor și că creștinul este dator a se încrede preoților ca și lui Dumnezeu

 

„Care este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, întâi născut decât toată zidirea. Căci întru Dânsul s-au zidit toate, cele cerești și cele pământești, cele văzute și cele nevăzute, ori domniile, ori începătoriile, ori stăpâniile, toate printr’ Însul și întru Dânsul s-au zidit. Și el este mai înainte de toate, și toate întru dânsul sunt așezate, și este capul trupului Bisericii”. (Col. 1, 15-18)

Astăzi este necesar de a-mi plăti datoria pe care am amânat-o ieri, ca astfel să o propun cugetelor voastre reîntinerite. Vorbind Pavel de demnitatea Fiului a spus acestea, după cum am arătat: „Oare este chinul lui Dumnezeu celui nevăzut”. Al cărui chip voiești să fie? Al lui Dumnezeu? Așadar este întocmai cu a celui de care-l pui înainte. Dacă este chipul lui Dumnezeu, bine căci este Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu, dar dacă este chipul omului, spune-mi, și mă voi depărta de el ca de un maniac. De ce oare nicăieri nu se numește îngerul nici chip, nici fiu, ci în ambele cazuri se zice numai despre om? Pentru ce? Pentru că atunci învederându-se sublimitatea naturii, iute ar fi adus pe mulți în adorațiunea îngerilor, și deci în cea mai mare impietate; pe când așa umilința și micimea garantează siguranța faptului, și nu ne lasă, chiar de am voi, ca să bănuim așa ceva și să pogorâm pe Cuvântul (Fiul lui Dumnezeu) jos. De aceea unde este multă umilință, acolo Scriptura cu curaj vine și precizează onoarea, pe când unde natura este mai mare niciodată. Însă chipul celui nevăzut, este și el deopotrivă nevăzut, căci altminterea nu ar mai fi chip. Chipul sau icoana, întrucât este chip chiar și printre noi oamenii, trebuie a fi întocmai, ca de ex. în fizionomie și asemănare. În cazul de față însă, nu este posibil aceasta, și dacă ai căuta să afli așa ceva cu precizie, ai dovedi prin aceasta mai mult o abilitate oarecare omenească, care în multe părți greșește sau mai bine zis totdeauna, pe când unde este Dumnezeu, ca în cazul de față, niciodată nu greșește, și nici că n-ar putea izbuti în cercetările sale. Deci dacă el este creatură, cum de este chipul Creatorului? Căci nici calul nu este chipul omului. Dacă chipul nu învederează perfecta asemănare cu cel nevăzut, ce împiedică și pe îngeri de a nu fi și ei chip, căci și dânșii sunt nevăzuți, nu însă și loru-și nevăzuți? «Dar, zic ereticii, spiritul este nevăzut». Și fiindcă este nevăzut, apoi pentru aceasta este chip ? Și nu cumva și îngerii sunt chipuri în așa fel ca și dânsul?

„Întâi Născut decât toată zidirea”. Deci ce zic ei? «Iată că a fost creat» - Și de unde o scoți aceasta, spune-mi? «Fiindcă apostolul a spus „întâi Născut”. Dar n-a spus întâi creat, ci întâi Născut. Apoi dacă vorbind de cel întâi Născut zici că El a fost creat, ce vei spune când vei auzi numindu-se și frate? Căci Sfânta Scriptură îi numește frate deopotrivă cu noi în totul. Acum tu privește, că prin aceasta noi îi vom sustrage și însușirea lui de Creator, și vom pretinde că el nu se deosebește de noi nici cu demnitatea, și cu nimic nu este mai superior nouă. Dar cine, având minte, ar putea susținea aceasta? A fi cel întâi Născut nu este semnificativul nici al demnității, nici al cinstei și nici a altceva, ci numai a timpului. Ce înseamnă deci „cel întâi Născut”? “A fost creat” zici. Bine, dar dacă e așa apoi atunci are și frați. De altminteri cel întâi Născut este la fel, voi să zic de o ființă, cu cei al căror întâi Născut este. Deci fiul fiind cel întâi Născut înaintea tuturor, căci zice „decât toată zidirea", urmează de la sine că Dumnezeu-Cuvântul este de o ființă și cu pietrele, și cu lemnele, și cu mine. Dar spune-mi ce învederează zicerea „Cel întâi Născut din morți“ (Colos. 1, 18) ? și privește că n-a zis al morților, ci cel întâi născut din morți. Și n-a zis că el cel întâi a murit, ci, că cel întâi născut din morți a înviat. Astfel că nimic alta nu învederează, decât că El s-a făcut pârgă a învierii. Tot așa deci și în cazul de față.

După aceasta apostolul intră în înseși dogma. Și pentru ca să nu-și închipuie ei pe Fiul lui Dumnezeu a fi mai tânăr oarecum, că adică mai înainte îngerii atrăgeau către Dumnezeu, iar acum Fiul, arată mai întâi că îngerii nu au putut face nimic, și al doilea că Fiul este înainte și de îngeri, iar dovada că el există mai înainte și de îngeri este, că și aceștia au fost creați de dânsul. „Căci întru dânsul S-au zidit toate”, zice. Ce pot spune aici discipolii lui Pavel al Samosatelor? „Cele din cer”, adică tocmai ceea ce era atunci în discuție, apostolul o a pus mai întâi. “Și cele de pe pământ”, iar mai departe zice: „Cele văzute și cele nevăzute”, adică nevăzute ca de ex. spiritul și câte au fost create în cer, iar văzute ca de ex. oamenii, soarele, cerul, etc. „Ori scaunele” – adică ceea ce este de toți mărturisit o lasă și pune ceea ce era în discuție - „Ori scaunele, ori domniile, ori începătoriile, ori stăpâniile”. Zicerea „ori” „ori” este periliptică al totului, sau mai bine zis cuprinde în sine totul, în același timp încă începând cu cele mari ajunge la cele mici. „Toate printr’Însul și întru Dânsul s-au zidit”, zice: Iată acum că expresia însemnează printr’Însul, căci după ce zice că „întru Dânsul” adaugă imediat „printr’Însul”. Dar ce înseamnă oare expresia „întru Dânsul”? Adică că de Dânsul depinde ființarea tuturor. Nu numai că le-a adus la ceea ce sunt din ceea ce nu erau, dar că tot El le stăpânește și acum. Așa că dacă s-ar sustrage de sub pronia Lui s-ar pierde și s-ar nimici. Apostolul n-a zis că El le stăpânește, căci ar fi fost poate cuvântul mai greoi, ci, că de Dânsul depind. E de ajuns ca ele să caute numai către Dânsul, și El le stăpânește și le concentrează, le reunește la un loc. Astfel deci „cel întâi Născut” este ca temelie, însă aceasta nu învederează că el este de o ființă cu creaturile, ci, că prin El sunt toate și printr’Însul se guvernează, fiindcă și Pavel când zice „Temelie am pus” (I Corinth. 3, 10) nu spune de existența, de ființa acelei temelii, ci de acțiunea ei. Și ca să nu crezi că el este servitor, arată că însuși el Stăpânește cele făcute - deși după noi este un fapt mare, căci nu este mai puțin ca a crea, deoarece a crea este chestiune de artă, pe când a stăpâni este rezultatul proniei sale.

„Și El este mai înainte de toate” zice. Aceasta se cuvine lui Dumnezeu. Dar unde este Pavel al Samosatelor? „Și toate întru Dânsul sunt așezate”, adică crearea lor, ființa lor de Dânsul depinde. Vedeți cum el încontinuu se învârtește cu cuvintele în jurul aceleiași idei, ca și chirurgul în jurul mai multor răni, cu scop vădit de a scoate din rădăcină credința cea vătămătoare a ereticilor. Dacă el a spus atâtea, și încă s-a ivit după trecere de atâta timp Pavel al Samosatelor cu eresul său, cu cât mai mult încă dacă nu ar fi spus acestea? „Și toate întru Dânsul, zice, sunt așezate". Dar cum sunt așezate în cel ce nu există? Așa că și eroarea îngerilor tot la Dânsul se rapoartă. „Și El este capul trupului Bisericii" (Col. 1, 18). După ce a vorbit despre demnitatea Lui, mai la urmă spune și despre filantropia Lui. „EI este, zice capul trupului Bisericii". Nu zice că el este capul plinității, ci al trupului Bisericii, voind prin aceasta a ni-l arăta mai familiar, mai apropiat, învederând încă că cel ce este atât de înalt și mai presus de toți, și-a apropiat de dânsul pe toți cei de jos. Peste tot locul deci, El este cel întâi; sus cel întâiu, în Biserică cel întâi, căci este cap, în înviere cei întâi. Și aceasta este ceea ce spune mai la vale: „Ca să fie întru toate El cel întâi", încât și în creație El este cel întâi. Și tocmai aceasta este principalul pentru Pavel, adică să arate că el este cel întâi și în creație, căci dacă se probează că el este mai înainte și de îngeri, de la sine urmează că îngerii fac ceea ce El poruncește. Este de admirat cum Pavel se luptă de a-l arăta tot pe El cel întâi și în creație (ca om), deși aiurea (în Cartea Facerii) se spune că cel întâi este Adam, ceea ce și este, - însă el (Hristos) este capul Bisericii mai înainte încă de facerea lui Adam, mai înainte de orice om. El este capul Bisericii, adică cel întâi, după cum este cel întâi în creație, și după cum este cel întâi și între oameni, întâi după trup, zic. De aceea, și aici ca și acolo, El este cel întâi; de aceea și aici apostolul îl numește cel întâi Născut.

Deci ce înseamnă „Cel întâi Născut din morți?" Adică cel întâi înviat înaintea tuturor, cel ce este mai înainte de veci. Aici însă apostolul a întrebuințat expresia pârgă zicând: „Care este începătură (άπαρχή = pârgă) întâi născut din morți, ca să fie întru toate el cel întâi arătând prin aceasta că sunt și alții înviați din morți, pe când fiind vorba de creație nu întrebuințează această expresie. Acolo îl numește „chip al celui nevăzut și numai după aceasta adaugă „întâi Născut"

„Că întru El bine a voit să locuiască toată împlinirea și printr’Însul să împace toate spre sine, făcând pace prin sângele crucii Lui printr’Însul, ori celor de pe pământ, ori celor din cer”. (Col. 1, 19, 20) «Câte sunt ale Tatălui, zice acestea sunt și ale Fiului, și încă cu mai multă putere, căci a fost și mort și astfel s-a unit pe sine cu noi». Îl numește pârgă vorbind ca de un fruct oarecare. Nu a zis înviere, ci pârgă a învierii arătând prin aceasta că pe toți ne-a sfințit, și El s-a produs ca o jertfă. „Împlinirea". Această expresie unii o raportează dumnezeirii Sale, după cum Ioan, când zice: „Și din plinirea Lui noi toți am luat.” (Ioan 1, 16), adică unde este Fiul, acolo locuiește, și nu vreo energie numai ci însăși ființa sa. Nu arată nici o altă cauză, fără numai bunăvoință a lui Dumnezeu, după cum și zice: „Că întru El bine a voit“, „Și printr’Însul să împace toate spre sine”. Ca nu cumva să crezi că el a luat slujba servitorului, de aceea apostolul zice „spre sine“. Și cu toate acestea în alt loc (II Corinth. 5, 18) zice că toate sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat prin Iisus Hristos. Bine a zis „Printr’Însul să împace”, pentru că deși eram împăcați, totuși era trebuitoare împăcarea desăvârșită, încât să nu-l mai dușmănim. Și cum aceasta? O lămurește mai jos, căci arată nu numai împăcarea, ci și modul împăcării: „Făcând pace, zice, prin sângele crucii Lui, printr’Însul". Pe de o parte împăcarea aceasta arată dușmănia ce era, iar pe de alta încetarea războiului. „Prin sângele crucii Lui printr’Însul, ori celor de pe pământ, ori celor din cer“. Mare fapt este și de a împăca, însă a împăca printr-Însul încă mai mare. Și cum este mai mare faptul împăcării printr-Însul ? Pentru că s-a săvârșit prin sângele lui, și nu numai prin sângele Lui - ci ceea ce este mai mare încă, că prin cruce. Astfel că patru sunt minunile săvârșite de El cu această ocazie: ne-a împăcat cu Dumnezeu, printr- Însul prin moarte și prin cruce. Vai! Cum le-a amestecat ei pe toate iarăși. Ca să nu crezi că toate aceste fapte sunt unul numai, și nici crucea să o crezi că este ceva mare prin sine însăși, apoi zice mai la urmă ,,printr-Însul“. Și cum de zice el că acesta este un fapt mare? Pentru că nu a spus numai vorbe, ci s-a dat pe sine preț de împăcare, și astfel totul a făcut.

Dar oare ce înseamnă: „cele din cer” ? Cele de pe pământ cu drept cuvânt le-a împăcat, deoarece eram plini de dușmănie și în multe feluri ne depărtasem de dânsul, și fiecare din noi se răscula nu numai contra celorlalți, ci și contra sa însuși, - dar cele din ceruri cum le-a împăcat? Ce? Oare era și acolo luptă? Oare era și acolo război? Dar atunci cum de ne rugăm noi: „Facă-se voia ta, precum în cer, și pe pământ“ (Math. 6, 10)? Deci ce înseamnă aceasta? Se despărțise pământul de cer; îngerii devenise războitori ai oamenilor, fiindcă vedeau pe Stăpânul lor insultat de om. „Ca toate să le unească, zice, sub un cap întru Hristos, cele cerești și cele de pe pământ“ (Efes. 1, 10), însă cum? Cele din ceruri astfel: a strămutat, acolo pe om, a ridicat în ceruri pe dușman, pe cel ce-l ura și era urât. Nu ca să rămână pe pământ a făcut el împăcarea, ci l-a ridicat în ceruri pe el, dușmanul și războinicul. Și aceasta este pace profundă. îngerii iarăși se arată pe pământ, fiindcă și omul s-a arătat în ceruri. Mi se pare că răpirea lui Pavel la cer din cauza aceasta a fost, ca să se arate că și Fiul acolo s-a înălțat. Pacea de pe pământ a fost îndoită, căci a avut ca consecință împăcarea cu cele cerești, împăcarea și a celor pământești, însă în ceruri a fost simplă. Pentru că dacă pentru un singur păcătos ce se pocăiește se face mare bucurie în ceruri, dar încă pentru atâția? «Toate acestea însă, numai puterea lui Dumnezeu le-a săvârșit, zice; apoi de ce atunci vă puneți nădejdea în îngeri? Căci atât de departe sunt ei de a vă duce înaintea lui Dumnezeu, încât și războinici ai voștri devenise, și a trebuit ca însuși Dumnezeu să vă împace cu dânșii».

Partea morală – Că fiecare credincios are pe lângă Dumnezeu un înger păzitor. Despre pacea lui Dumnezeu și că trebuie creștinul să se încreadă preoților ca lui Dumnezeu

«De ce deci alergați la îngeri» zice? 

Voiești poate să afli ura ce îngerii aveau către noi și cum ei ne disprețuiau pururea? Pe timpul israeliților, pe timpul lui David, pe timpul sodomitenilor și în valea plângerii, îngerii au fost trimiși spre pedepsirea oamenilor. Astăzi însă nu este așa. Ci din contră, căci pe pământ ei cântă de bucurie mare și pe dânșii El i-a pogorât la noi, dar și pe noi oamenii ne-a ridicat acolo. Și privește încă minune: pe dânșii i-a pogorât mai întâi aici, și numai după această a ridicat pe om spre dânșii; pământul a devenit cer, fiindcă cerul urma a primi cele de pe pământ. De aceea, și noi mulțumindu-i zicem: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire“ (Luc. 2, 14). Și acum iată că și oamenii s-au arătat mulțumindu-i. Ce înseamnă «bunăvoire»? Adică împăcare, adică că cerul nu mai este peretele cel din mijloc al vrajbei. La început îngerii erau după numărul națiunilor (Deut. 32, 8), astăzi însă, nu sunt după numărul națiunilor, ci după numărul credincioșilor. Și de unde se învederează aceasta? Ascultă pe Hristos ce zice: „Căutați să nu defăimați pe vreunul dintru acești mai mici, că zic vouă, că îngerii lor în ceruri pururea văd fața Tatălui meu carele este în ceruri" (Math. 18, 10). Așadar fiecare credincios are un înger al său, după cum încă din început fiecare bărbat dintre cei meritabili avea un înger al său, după cum zice Iacob: „îngerul care mă hrănește, și mă apără din tinerețile mele" (Fac. 48, 16).

Deci dacă avem îngeri păzitori, să fim trezi, căci ei, întocmai ca și un pedagog, sunt necontenit lângă noi. Este de față și diavolul, și de aceia tocmai ne rugăm și cerem înger de pace, și peste tot locul cerem pacea. Și în adevăr că nimic nu este egal ei. De aceea în Biserici cerem pace, în rugăciuni, în litanii, și chiar în salutările noastre zilnice cerem pace. De aceea proestosul bisericii și odată, și de două ori, și de trei ori și în fine de multe ori ne recomandă și ne dă pacea. „Pace vouă” zice, „Pace tuturor" Pentru ce? Pentru că pacea este muma tuturor bunătăților, pentru că ea este obiectul bucuriei și a veseliei sufletești. De aceea și Hristos poruncește apostolilor ca intrând în casele oamenilor, imediat să le anunțe pacea, ca un simbol al bunătăților. „Intrând în casă să-i urați ei grăind: Pace casei acesteia" (Math. 10, 12), căci dacă nu este pace, toate celelalte sunt de prisos. De aceea și zicea Hristos ucenicilor săi: „Pace las vouă, pacea mea dau vouă“ (Ioan 14, 27). Pacea este care pregătește calea iubirii. Și vedeți că proestosul bisericii nu zice simplu ,,Pace“’, ci „Pace tuturor". Pentru că ce folos este dacă cu unul avem pace, iar cu celălalt luptă și război? Nici în corpul nostru nu poate fi sănătate, dacă numai unele din elementele nutritive sunt liniștite, pe când celelalte sunt răsculate; ci numai atunci este sănătate completă, când cu toatele sunt în bună ordine și în armonie, căci dacă nu sunt toate liniștite și în hotarele lor, totul se răstoarnă pe dos. Dar apoi chiar în mintea noastră se petrece tot așa, căci dacă nu vor fi în pace toate facultățile gândirii, nu va fi pace și liniște. Atât de mare bun este pacea, încât chiar poeții și propagatorii ei se numeau fii lui Dumnezeu. Și cu drept cuvânt, de vreme ce și Fiul lui Dumnezeu în acest scop a venit pe pământ, ca să împace cele de pe pământ cu cele din ceruri. Deci dacă făcătorii păcii sunt fiii lui Dumnezeu, apoi răzvrătitorii sunt fiii diavolului. Ce spui ? Bagi intrigi și certe între alții? Și cu toate acestea, cine este atât de mișel, zici tu? Ei bine, sunt mulți care se bucură de certele dintre alții, și sfâșie trupul lui Hristos mai rău chiar decât ostașii care l-au împuns cu sulița, mai rău decât iudeii care îi străpungeau mâinile și picioarele cu cuie. Și încă acest fapt este mai mic decât celălalt, căci aici membrele străpunse se unesc iarăși, pe când acolo dacă se rupe unul din membrele bisericii, și nu se unește imediat, nu se va mai uni niciodată, ci va rămânea afară de trupul lui Hristos. Când voiești a război pe fratele tău, înțelege că te războiești contra membrelor trupului lui Hristos, și contenește cu mânia. Și ce este dacă altul este disprețuit de alții? Ce este dacă e nebăgat în seamă? „Așa nu este voia înaintea Tatălui nostru celui din ceruri, ca să piară unul dintr-acești mai mici“ și iarăși: ,,Că îngerii lor în ceruri pururea văd fața Tatălui meu care este în ceruri" (Math. 18, 14, 10). Dumnezeu pentru tine a devenit și rob, și a fost jertfit și tu crezi că aceasta nu este nimic? Prin urmare tu te lupți și pentru aceasta contra lui Dumnezeu, căci faci contrariul de cele poruncite de Dânsul. Când proestosul intră în biserică zice „pace tuturor", când vorbește „pace tuturor", când binecuvântează „pace tuturor", când poruncește de a ne săruta unii pe alții „pace tuturor", când jertfa se săvârșește „pace tuturor", și în fine pe la mijlocul Liturghiei „har vouă și pace" zice. Apoi cum să nu fie absurd, ca auzind de atâtea ori vorbind despre pace și primind-o, noi totuși să ne războim unii pe alții? Cum să nu fie absurd, că după ce am primit pacea de la preot în Biserică, și după ce și noi i-am înapoiat-o, la urmă să-l războim pe preot afară de biserică? Când el îți spune «pace tuturor» și tu îi răspunzi imediat «și duhului tău», de ce afară de biserică îl defaimi ? Vai! Cum formele cele mai importante din biserică au devenit numai niște forme seci, care numai adevăr nu sunt. Vai! Cum simbolele taberei ostașilor lui Hristos au ajuns a fi numai vorbe goale. De aici se vede, că nu știți pentru ce el spune «pace tuturor». Însă ascultați ce zice Hristos: „și ori în care cetate sau oraș veți intra, cercetați cine este într’însul vrednic... și intrând în casă, să-i urați ei grăind; pace casei acesteia. Și de va fi casa aceea vrednică, va veni pacea voastră peste dânsa, iar de nu va fi vrednică, pacea voastră se va întoarce la voi" (Math. 10, 11-13), De aceea nu știm, pentru că noi credem acestea numai ca chip al unor vorbe, sau că nu cugetăm cu mintea. Nu cumva poate eu sunt care vă dau pacea? Hristos este care vorbește prin mine. Dacă tot timpul celălalt suntem goi de har, în timpul acesta însă (fiind în biserică, sau săvârșind liturghii bisericești) nu suntem așa pentru voi. Dacă harul lui Dumnezeu a lucrat și în asin, și în vrăjitor, pentru iconomia și folosința israiliților, este învederat că nici în noi nu va refuza de a lucra, ci va îngădui și aceasta pentru voi. 

Deci, nimeni să nu spună, că eu sunt de nimic și nevrednic de vreo considerație, și astfel să nu-mi dea atenție. Sunt în adevăr așa însă obișnuința lui Dumnezeu este de a îngădui și pe unii ca aceștia pentru cei mulți. Și ca să afli că așa este, adu-ți aminte că însuși el a vorbit cu Cain pentru fratele său Abel, cu diavolul a vorbit pentru Iob, lui Faraon i-a vorbit pentru Iosif, lui Nabucodonosor i-a vorbit pentru DaniiI, lui Baltasar de asemenea. Apoi și magii s-au învrednicit de revelație, și Caiafa a profetizat, deși a fost omorâtor al lui Hristos și nevrednic, însă s-a învrednicit a profetiza din cauza demnității lui de arhiereu. Se zice apoi, că și Aaron, tot din această cauză nu a fost atins de lepră. Căci de ce, spune-mi, dacă amândoi au clevetit pe fratele lor Moise, numai ea (Mariam) a fost lovită de lepră? Nu te minuna, căci dacă și în demnitățile lumești de ar fi cineva oricât de mult acuzat, și totuși nu este dat în judecată până ce mai întâi nu este scos din slujbă, ca astfel să nu se disprețuiască acea demnitate - apoi cu atât mai mult în cele duhovnicești, unde, orice s-ar întâmpla, lucrează harul lui Dumnezeu, care nimicește pe toți care se împotrivesc. Numai când se desparte cineva de această demnitate, fie că se duce de aici, fie că rămâne aici, numai atunci zic, el va da seamă și va primi pedeapsa meritată. Să nu credeți că acestea sunt vorbele noastre proprii, adică că harul lui Dumnezeu lucrează în cel nevrednic nu pentru noi, ci pentru voi, căci ascultă ce spune Hristos: De va fi, zice, casa aceea vrednică, va veni pacea voastră pentru dânsa“; și cum se va face vrednică? „De vă vor primi pe voi‘; zice. „Iar de nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre .. . amin grăiesc vouă că mai ușor va fi pământului Sodomei și Gomorei în ziua judecății, decât cetății aceleia" (Math. 10, 13-15). Ce folos este, că ne primiți pe noi, dar nu ascultați de cele ce vă vorbim? Ce folos că sunteți serviți de noi, și totuși nu luați seamă de cele ce vă vorbim.? Atunci este cinste pentru noi, atunci este servire miraculoasă, când ne folosește și nouă și vouă, însă se cere ca voi să ne ascultați. Auziți ce spune Pavel: „Nu am știut,fraților că este arhiereu“ (Fapt. 13, 5), ascultați apoi și ce zice Hristos: „Toate câte vă zic vouă să faceți, faceți (Math. 23, 3). Nu mă disprețuiești pe mine, ci preoția. Când mă vei vedea dezbrăcat de acest sacerdoțiu, să mă disprețuiești, atunci nici eu nu voi mai porunci. Până când însă ne găsim pe acest tron, și pe cât timp avem președenția, avem și vrednicia și puterea, deși suntem nevrednici. Dacă tronul lui Moise era atât de respectabil încât ascultau de dânsul, apoi cu atât mai mult tronul lui Hristos. Noi am succedat acel tron, pe care și Hristos ne-a încredințat puterea împăcării, și tot de pe acesta vă vorbim și noi. Solii, orice fel ar fii, pentru demnitatea cu care sunt învestiți, se bucură de cinste, pentru că privește cum ei se duc singuri în mijlociii barbarilor, printre atâția ostași, și cu toate acestea fiindcă legea soliei are o mare putere, toți îi cinstesc, toți se uită la dânșii cu respect, toți îi trimit îndărăt în siguranță. Și noi am primit solia cuvântului și sosim ca soli din partea lui Dumnezeu, căci aceasta este demnitatea episcopală. Sosim la voi în solie, cerând ca să contenească războiul, și zicem tuturor: nu vă făgăduim a vă da cetăți, nici atâtea și atâtea măsuri de grâu, nici robi, nici aur, ci Împărăția Cerurilor, viața veșnică, petrecerea cea împreună cu Hristos, și în fine toate celelalte bunuri, care nu este posibil nouă nici a vi le spune, pe cât timp ne găsim îmbrăcați cu acest corp, și pe cât timp suntem în viața aceasta. Așadar venim în solie, și voim a ne bucura de cinstea cuvenită, nu pentru noi, să nu fie, căci cunoaștem micimea noastră, ci pentru voi, ca să ne ascultați cu plăcere, pentru ca voi să vă folosiți, ca nu cumva din lene și nebăgare de samă să nu dați atenție celor ce vă vorbim. Nu vedeți cum toți însoțesc cu cinste pe soli? Dar și noi suntem soli trimiși de Dumnezeu la oameni. Deci dacă vă poruncim vouă aceasta, apoi nu o facem noi, ci demnitatea episcopală cu care suntem învestiți, nu cutare persoană, ci episcopul. Nimeni să nu mă asculte pe mine personal, ci să asculte de demnitatea ce o am.

Deci toate să le facem câte le voiește Dumnezeu, ca în slava Lui să viețuim, și să ne învrednicim tuturor bunurilor celor făgăduite celor ce-l iubesc pe dânsul, prin harul și filantropia Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt se cuvine slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Sfântul Ioan Gura de Aur. Explicarea Epistolei către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel.