Imnul 11 (Z. 32) - Părintele descrie aici, uimit, cum i s-a arătat Dumnezeu lui, ca lui Pavel și lui Ștefan.

 

Ce e nou în această minune, care se săvârșește și acum?

Dumnezeu voiește să se facă văzut și acum păcătoșilor.

El, care odinioară S-a suit și a șezut pe tron, în cerul părintesc, unde rămâne ascuns.

Căci S-a ascuns de la ochii dumnezeieștilor apostoli și singur Ștefan a văzut, cum am auzit, după aceea cerurile deschise și a zis:

„Văd pe Fiul stând la dreapta slavei Tatălui" (Fapte 7, 56).

Și îndată e omorât cu pietre ca unul ce ar fi hulit, de înșiși învățătorii legii și moare legii firii și viețuiește în veci.

Dar el era apostol și era și sfințit și umplut întreg de Duhul cel Prea Sfânt.

Era la începutul propovăduirii când mulțimea celor necredincioși, care au crezut prin apostolii lui Hristos, au primit harul care era darul credinței.

Dar acum ce înseamnă acest lucru minunat care se săvârșește întru mine?

Ce vrea să fie înfricoșătoarea minune ce se petrece acum?

Ce este modul iubirii de oamenii care se arată acum, această ciudată bogăție a bunătății, ca un nou izvor al milei, care e cu mult mai mare decât cele petrecute odinioară?

Căci mulți au fost miluiți de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, dar și ei aduceau credința ca ceva al lor, sau și alte virtuți și fapte bine primite.

Dar eu văzându-mă lipsit de toate acestea, sunt uimit și nu pot suporta cele ce se săvârșesc cu mine, cel risipitor din pântecele maicii, de către Dumnezeu Care a creat cu cuvântul toată zidirea; cele pe care mi-e frică să le și cuget, cu atât mai mult să le și scriu în cuvinte?

Ce mână va împlini această liturghisire, ce condei le va scrie?

Ce cuvânt le va tâlcui, ce gură le va spune, ce buze vor grăi cele ce se văd fâcându-se în mine, săvârșindu-se în cursul întreg al zilei?

De fapt și în noaptea însăși și în întunericul însuși, văd pe Hristos deschizându-mi în chip înfricoșător cerurile și pe El plecându-Se spre mine și arătându-Se mie, împreună cu Tatăl și cu Duhul, lumina întreit sfântă, una în cei Trei și cei Trei în una.

Lumină sunt, neîndoielnic, Ei și cei Trei sunt o lumină unică care luminează mai mult decât soarele sufletul meu și luminează mintea mea, mai înainte întunecată.

Căci mintea mea nu vedea de la început, cele ce le vede, ci, credeți-mă, că era oarbă și nu vedea.

Și de aceea mă uimește minunea mai mult, când Duhul îmi deschide ochiul minții.

Mă mir cum îmi dă să văd și cum e și văzut.

Căci El se arată celor ce văd ca Lumină în lumină și cei ce văd II văd iarăși pe El în Lumină.

Căci cei ce văd, văd în lumina Duhului și cei ce văd în Acesta II văd pe Fiul.

Iar cel învrednicit să vadă pe Fiul vede pe Tatăl (Ioan 14, 9).

E ceea ce se săvârșește și acum, cum s-a spus, în mine.

Și cele neînțelese, le învăț în oarecare măsură și acum văd de departe frumusețile nevăzute.

Și neapropierea luminii, copleșirea slavei, mă uimește foarte, mă umple de frică, deși nu văd decât o picătură din adâncul fără fund.

Dar în picătură, se arată toată apa în cantitatea și calitatea ei, ca dintr-un vârf de ciucure toată țesătura și cum se zice, dintr-o unghie, fiara, leul.

Așa văd și îmbrățișez în puțin, întregul și mă închin Lui însuși, lui Hristos, Dumnezeul meu.

Aceasta a dat cugetării mele o mică mângâiere, încât nu m-am aprins și nu m-am topit ca ceara de foc, cum a zis proorocul (Miheia 1, 4).

E bine că e departe de mine focul neapropiat și că sunt ținut în mijlocul întunericului și sunt ascuns în el, ca să privesc ca printr-o mică deschizătură și totuși să amețesc.

Aflându-mă în această stare și cu mintea ocupată și părându-mi că-mi fixez privirea în cer și tremurând ca nu cumva arătându-mi-Se mai mult să mă topească, L-am aflat pe El, pe care II priveam de departe, pe care Ștefan L-a văzut deschizându-se cerurile și pe care Pavel văzându-L mai târziu, a orbit.

L-am văzut cu adevărat întreg, ca foc în mijlocul inimii mele.

Astfel cutremurat de minune și înfricoșat puternic, mi-am ieșit din mine, m-am pierdut întreg, neștiind ce să fac.

Și neputând suporta copleșirea slavei, m-am întors și m-am refugiat în noaptea simțurilor de aici.

Și acoperit de gânduri, m-am ascuns în ele, ca într-un mormânt; și în loc de piatră punându-mi acest trup foarte greu deasupra, m-am acoperit, socotind să mă ascund de Cel ce e pretutindeni și care m-a sculat odinioară pe mine cel mort și îngropat.

Căci tremurând și neputând privi spre slava Lui, am preferat să intru și să rămân în mormânt și să locuiesc cu morții, trăind eu însumi în mormânt, decât să fiu ars și să pier întreg.

Astfel trebuie să plâng eu, risipitorul, că am pierdut pe Cel dorit și am ajuns să zac în mormânt.

Dar trăind ca un mort, sub pământ, acoperit de piatră, am aflat Viața, pe Dumnezeu însuși, pe Cel ce dă viață.

Căruia se cuvine slava și cinstea, acum și în veci.

Amin.

Sursa: Sfântul Simeon Noul Teolog. Imnurile iubirii dumnezeiești.