Despre nesimțire, adică despre moartea sufletului înainte de moartea trupului

 

Despre nesimțire, adică despre moartea sufletului înainte de moartea trupului

 Nesimțirea este o simțire omorîtă, atît a trupului cît și a duhului, care sfîrșește în nesimțire, dintr-o boală și nepăsare îndelungată.

 Lipsa de durere (împietrirea) este o nepăsare întipărită în fire, o cugetare amorțită, o fiică a gîndurilor pătimașe ce au pus stăpînire pe om (a prejudecăților), o înghețare a rîvnei,un laț al bărbăției, o necunoaștere a străpungerii inimii, o poartă a deznădejdii, o maică a uitării, șl după naștere o fiică a fiicei sale⁵²⁹.

 Cel lipsit de durere (nesimțitul) este un filozof fără minte⁵³⁰. Ε un tîlcuitor ce se osîndește pe sine⁵³¹, un iubitor de cuvinte potrivnice lui⁵³², învățător orb la vedere⁵³³. Vorbește de însănătoșirea ranei și nu încetează de a o zgîndări. Grăiește împotriva patimii și nu încetează de a mînca cele ce-l vatămă⁵³⁴. Se roagă împotriva patimii și pornește îndată la lucrarea ei. Se mînie pe lucrarea ei împotriva lui însuși, dar de cuvintele lui nu se rușinează, nenorocitul. «Fac răul», strigă el, dar stăruie cu rîvnă în a-l face. Se roagă cu gura împotriva patimii și cu trupul luptă pentru ea. Filozofează despre moarte și se poartă ca unul care nu are moarte. Suspină din pricina despărțirii de viață și dormitează ca unul ce va trăi veșnic. Vorbește despre înfrînar e și se luptă pentru lăcomia pîntecelui. Fericește ascultarea și e cel dintîi care nu ascultă. Laudă pe cei neîmpătimiți și nu se rușinează să țină minte răul și să lupte pentru o zdreanță. Mîniindu-se, se amărăște, dar iarăși se mînie din pricină că s-a amărît; și adăugînd înfrîngere la înfrîngere, nu simte nimic. Citește despre judecată și începe să zîmbească. Citește despre slava deșartă și chiar în timpul citirii suferă de ea⁵³⁵. Se rostește pentru priveghere și îndată se scufundă în somn. Laudă rugăciunea și fuge de ea ca de bici. Săturîndu-se, se căiește și după puțină vreme adaogă altă săturare. Fericește tăcerea, dar o laudă prin vorbărie. Învață despre blîndețe, dar se mînie adeseori chiar în timp ce învață despre ea. Trezindu-se din somn, suspină, dar lăsîndu-și capul pe pernă, iarăși se supune patimii.

Ocărăște rîsul și învață zîmbind despre plîns. Se învinovățește pe sine în fața altora ca iubitor de slavă deșartă, dar urmărește să-și cîștige slava prin învinovățire. Privește pătimaș la fețe și vorbește despre neprihănire. Laudă pe cei ce se liniștesc, petrecînd în lume, și nu înțelege că se face pe sine de rușine. Slăvește pe cei milostivi și ocărăște pe săraci. Se face totdeauna pîrîșul său și nu voiește să vină la simțire, ca să nu spun că nu poate.

 Am văzut pe mulți ascultînd cînd se vorbea despre moarte și despre judecata înfricoșătoare și lăcrămînd, dar avînd încă lacrimile în ochi porneau în grabă spre masă. Și m-am mirat cum a putut această stăpînă și vistierie a răului miros să înfrîngă și plînsul și să stăpînească prin multa nesimțire.

 Am dezgolit, după puțina cunoștință și putere pe care o am, vicleșugurile și rănile acestei furioase și nebune ajunse la culme. Căci nu suport să vorbesc mult despre ea. Dar cel ce poate să aducă, în Domnul, din cercare, leacurile acestor răni, să nu se obosească a face neîncetat aceasta. Eu nu mă rușinez să recunosc neputința mea, ca unul ce sînt stăpînit cu tărie de ea. Căci n-aș fi izbutit nici măcar să înțeleg prin mine însumi vicleșugurile și meșteșugirile ei, dacă n-aș fi înțeles-o și n-aș fi stăpînit-o cu sila și dacă n-aș fi bătut-o cu biciul fricii de Dumnezeu, lovind-o cu rugăciunea neîncetată. Numai așa am putut să și mărturisesc cele spuse⁵³⁶.

De aceea a socotit și tirana și răufăcătoarea aceasta să spună : «Cei ce au legămînt cu mine, văzînd pe morți rîd. Stînd la rugăciune, ei sînt cu totul împietriți, învîrtoșați și întunecați. Văzînd Sfînta Masă, rămîn nesimțiți. Împărtășindu-se de Dar se poartă ca și cînd ar gusta pîine simplă. Văzînd pe cei străpunși la inimă, ei rîd de dînșii. Am învățat de la tatăl care m-a născut pe mine, să omor toate cele ce se nasc din bărbăție și osteneală. Eu sînt maica rîsului. Eu sînt hrănitoarea somnului. Eu sînt prietena îmbuibării. Nu sufăr o dojeneală. Sînt împletită cu evlavia mincinoasă».

Uimit de cuvintele acestei nebune, am întrebat de numele celui ce a născut-o. Iar ea zise: «Eu n-am numai o naștere; zămislirea mea este amestecată și nestatornică. Pe mine mă face puternică îmbuibarea. Mă face să cresc timpul. Mă întărește reaua obișnuință. Cel stăpînit de mine nu se va elibera niciodată. Stăruiește întru multă priveghere cugetînd la judecata veșnică; poate așa voi slăbi puțin. Ia seama la pricina mea, de unde mă nasc în tine și luptă împotriva maicii mele. Căci nu am una singură în toți. Roagă-te des lîngă cei morți, zugrăvind în inima ta chipul lor neșters. Dar dacă nu-l zugrăvești pe acesta cu pensula postului, nu mă vei birui în veac».

Cartea Filocaliilor Sfântul Ioan Scărarul