Despre mîndria cea fără de minte (fără stăpînire)

 

1) "Mîndria este tăgăduirea lui Dumnezeu⁵⁸⁴, născocirea dracilor, disprețuirea oamenilor, maica osîndirii, nepoată a laudelor, semnul nerodniciei, izgonitoarea ajutorului lui Dumnezeu, înaintemergătoarea ieșirii din minți, pricinuitoarea căderilor, pricina luării în stăpînire (de draci), izvor al mîniei, ușa fățărniciei, cauza nemilostivirii, păzitoarea păcatelor, contabilă amarnică, judecătoarea oamenilor, potrivnica lui Dumnezeu, rădăcina hulei.

2) Începutul mîndriei e sfîrșitul slavei deșarte. Mijlocul ei este disprețuirea aproapelui, vestirea nerușinată a ostenelilor proprii, lauda de sine în inimă, ura mustrării. Iar sfîrșitul ei este tăgăduirea ajutorului lui Dumnezeu, fălire cu rîvna sa, nărav drăcesc.

3) Să ascultăm toți cei ce voim să scăpăm de groapa aceasta. Patimii acesteia îi place de multe ori să-și ia hrana chiar din mulțumirea adusă lui Dumnezeu. Căci la început nu se gîndește să tăgăduiască cu nerușinare pe Dumnezeu.

4) Am văzut om mulțumind lui Dumnezeu cu gura și fălindu-se cu cugetul. Mărturisește despre aceasta fariseul acela care a spus în chip fățarnic : «Îți mulțumesc, Dumnezeule» (Lc. 18, 11).

5) Unde s-a întîmplat căderea, acolo s-a sălășluit mai înainte mîndria. Al doilea lucru e vestitor al celei dintîi.

6) Am auzit pe careva din cei cinstiți de mine : «Gîndește că douăsprezece sînt patimile de necinste. De vei iubi cu voia pe una din ele, adică închipuirea de sine, ea va umple locul celor unsprezece»⁵⁸⁵.

7) Călugărul ce se înalță cu cugetul, se împotrivește cu cuvîntul. Dar cel smerit cu cugetul nu știe să se împotrivească nici măcar cu privirea. Chiparosul nu-și pleacă ramurile ca să se întindă pe pămînt. Nici monahul cu inima mîndră, ca să facă ascultare.

8) Bărbatul cu inima mîndră dorește să stăpînească⁵⁸⁶. Astfel nu poate să nu se piardă pînă la capăt, precum se întîmplă de obicei; mai bine zis nici nu voiește.

9) «Celor mîndri Domnul le stă împotrivă» (Pilde 15, 25 și: I Pt. 5, 5). Și cine poate să-i miluiască pe ei ? «Necurat este la Domnul tot cel mîndru cu inima» (Pilde 16, 5). Și cine va putea să-l curățească pe unul ca acesta ?

10) Pedeapsa celor mîndri e căderea, iar îmbolditor, dracul. Părăsirea lor este ieșirea din minți. De cele dintîi au fost tămăduiți adeseori oamenii de către oameni. Dar cea din urmă nu poate fi vindecată de oameni.

11) Cel ce respinge mustrarea își întipărește patima. Iar cel ce o primește s-a dezlegat de legătura ei.

12) Dacă un oarecare a căzut din ceruri numai prin această patimă, fără alta, trebuie văzut dacă nu cumva se întîmplă ca cineva să se suie la cer numai prin smerenie, fără altă virtute.

13) Mîndria este pierderea bogăției (duhovnicești) și a sudorilor. «Strigat-a și nu era cine să-l mîntuiască» (Ps. 17, 45), fără îndoială pentru că a strigat cu mîndrie «către Domnul și nu l-a auzit pe el» ; fără îndoială, pentru că pricinile împotriva cărora se ruga nu le curma.

14) Un bătrîn foarte cunoscător îl sfătuia duhovnicește pe un tînăr ce se trufea. Iar acesta, orb fiind, zise : «Iartă-mă, părinte, nu sînt mîndru». Iar prea înțeleptul bătrîn zise către el: «Și ce altă dovadă mai vădită a patimei acesteia ne poți da, fiule, decît cuvîntul ce l-ai spus : nu sînt mîndru»⁵⁸⁷. Mult le ajută unora ca aceștia supunerea, viețuirea mai îngreuiată și mai supusă necinstirilor și citirea nevoințelor mai presus de fire ale părinților. Poate măcar așa vor avea o mică nădejde de mîntuire cei ce bolesc de patima aceasta.

15) Ε rușine să se mîndrească cineva cu podoabă străină⁵⁸⁸, dar e nebunia cea mai de pe urmă să se fălească, prin închipuirea de sine, cu darurile lui Dumnezeu. Fălește-te numai cu înfăptuirile tale dinainte de naștere⁵⁸⁹. Căci cele de după naștere Dumnezeu ți le-a dăruit, ca și nașterea însăși.

16) Numai virtuțile ce le-ai înfăptuit fără minte sînt ale tale. Căci mintea ți-a dăruit-o Dumnezeu. Arată nevoințele purtate fără trup, numai din sîrguința ta. Căci trupul nu e al tău, ci al lui Dumnezeu.

17) Nu te încrede, pînă ce nu vei primi hotărîrea, văzînd pe acela care, chiar după intrarea în cămara de nuntă, a fost legat de mîini și de picioare și aruncat în întunericul cel mai din afară (Mt. 22, 13)⁵⁹⁰.

18) Nu-ți înălța grumazul, odată ce ești pămîntesc. Căci mulți au căzut din ceruri, măcar că erau sfinți și nematerialnici.

19) Cînd dracul se sălășluiește în lucrătorii lui, atunci, arătîndu-se în somn, sau și în stare de veghe, ia chipul, zice-se, al unui sfînt înger, sau mucenic, îi împărtășește vreo descoperire de taină, sau vreun dar (harismă), ca, amăgindu-se, nenorociții, să-și iasă cu totul din minți⁵⁹¹.

20) Chiar dacă am suferi zeci de mii de morți pentru Hristos, tot n-am împlini ceea ce sîntem datori, căci altul e sîngele lui Dumnezeu și altul sîngele robilor ; negreșit, după vrednicie, și nu după ființă⁵⁹².

21) Să nu încetăm de a cerceta împreună și de a pătrunde pe luminătorii părinți dinainte de noi; și atunci ne vom afla pe noi neumblînd în chip amănunțit pe urmele viețuirii lor, nici păzind în chip cuvios făgăduința, ci petrecînd încă în starea lumească.

22) Călugărul adevărat este cel ce are ochiul neîmprăștiat al sufletului și simțirea nemișcată a trupului⁵⁹³. Călugărul adevărat este cel ce cheamă pe vrăjmași ca pe niște fiare, și-i biciuiește ca să fugă de la el. Călugăr este cel ce petrece într-o ieșire neîntreruptă din sine⁵⁹⁴. Călugărul este așa de preschimbat prin virtuți, cum e altul prin plăceri⁵⁹⁵. Călugărul (călugăria) este o lumină fără de sfîrșit în ochiul inimii⁵⁹⁶. Călugărul este un adînc fără fund (un abis) al smereniei, în care s-a afundat și s-a înecat întreg duhul său.

23) Trufia pricinuiește uitarea greșelilor. Căci aducerea aminte de acelea e pricinuitoarea smeritei cugetări⁵⁹⁷.

24) Mîndria este sărăcia cea mai de pe urmă a sufletului ce-și nălucește bogăția și socotește întunericul, lumină⁵⁹⁸. Nu numai că nu îngăduie, necurata, o înaintare, ci și aruncă de la înălțime pe cel stăpînit de ea⁵⁹⁹.

25) Mîndria este mărul putred pe dinăuntru, dar pe dinafară strălucitor de frumusețe. Călugărul mîndru nu va avea nevoie de drac. Căci el însuși își este drac și vrăjmaș ce se războiește cu sine.

26) Pe cît este întunericul de străin de lumină, pe atît este cel mîndru, de străin de virtute. In inimile celor mîndri se vor naște cuvinte de hulă ; în sufletele celor smeriți, vederi cerești. Furul urăște soarele, iar trufașul disprețuiește pe cei blînzi⁶⁰⁰.

27) Nu știu cum, dar mulți din cei mîndri nu se cunosc pe ei și, socotind că sînt nepătimași, și-au văzut sărăcia (de virtute) în ceasul ieșirii din viață. Cel stăpînit de ea, va avea nevoie de Domnul. Căci fără folos îi va fi ajutorul de la oameni.

28) Am prins odată pe această amăgitoare fără minte umblînd în inima mea, purtată pe umerii maicii ei. Și legîndu-le pe amîndouă cu legătura ascultării, le-am biciuit cu biciul smereniei și le-am silit să-mi spună cum au intrat în mine. Iar ele, biciuite, mi-au spus : «Noi nu avem început, nici naștere, căci sîntem începătoare și născătoare ale tuturor patimilor. Nu puțin ne războiește zdrobirea inimii, născută din ascultare. Însă nu răbdăm să fim stăpînite de nimeni. De aceea, voind să ne facem stăpîne peste cele din ceruri, am fost depărtate de acolo⁶⁰¹. Noi ne-am făcut născătoare, ca să spunem pe scurt, ale tuturor celor ce lucrează împotriva smeritei cugetări. Căci toate cele ce o ajută pe ea ni se împotrivesc nouă. Dar noi am izbutit și în cer. Deci unde veți scăpa de la fața noastră ?⁶⁰² Noi ne-am obișnuit să ne împotrivim ocărîrii, ascultării, nemînierii, neținerii de minte a răului și slujirii⁶⁰³. Nepoatele noastre sînt căderile duhovnicești : mînia, clevetirea, amărăciunea, strigarea, hula, fățărnicia, ura, pisma, viața după o regulă proprie, împotrivirea în cuvînt, neascultarea. Un singur vrăjmaș avem, asupra căruia nu avem puterea. Ți-l spunem, că sîntem biciuite de el. El constă în a te defăima pe tine însuți în chip sincer înaintea Domnului. Atunci să ne socotești ca pe un păianjen. Deci, precum vezi, slava deșartă e calul pe care călăresc eu, mîndria».

Dar cuvioasa smerenie și ocărîrea de sine vor rîde de calul și de călărețul lui, cîntînd cu sîrguință cîntarea de biruință: «Să cîntăm Domnului, căci cu slavă S-a preamărit. Cal și călăreț au fost aruncați în mare» și în adîncul smereniei.

A fost treapta a douăzecișidoua. Cel ce s-a suit pe ea a biruit, dacă s-a putut sui."

Ioan Scărarul 

Lumea Ortodoxiei