"1) «Iar acum, după toate cele spuse înainte, rămîn aceste trei, legătura care strînge și ține toate: credința, nădejdea și dragostea. Dar mai mare decît toate este dragostea. Căci Dumnezeu se numește dragoste» (I Cor. 13,13).
Dar eu (pe cît pot să înțeleg), pe una o văd ca rază, pe alta ca lumină, iar pe cealaltă ca cerc946. Și toate sînt o strălucire și o lumină. Cea dintîi toate le poate face și zidi; a doua îmbrățișează mila lui Dumnezeu; iar a treia niciodată nu cade, nu încetează a privi și nu lasă pe cel rănit de ea să-și liniștească fericita nebunie.
2) Cel ce voiește să vorbească despre dragostea lui Dumnezeu încearcă să vorbească despre Dumnezeu însuși. Dar a vorbi despre Dumnezeu prin cuvinte e greșit și primejdios celor ce nu iau aminte947. Cuvîntul despre dragoste e cunoscut îngerilor, dar și acelora, numai prin lucrarea iluminării. Dragostea e Dumnezeu. Iar cel ce voiește să arate hotarul (definiția n.tr.) Acestuia, e ca cel ce, orb fiind, numără nisipul de pe fundul oceanului.
3) Dragostea, după calitate, e asemănarea cu Dumnezeu, pe cît e cu putință muritorilor. Iar după lucrare, e o beție a sufletului. După însușire, e izvorul credinței, adîncul fără fund al îndelungii-răbdări, oceanul smereniei.
4) Dragostea este, propriu-zis, lepădarea a tot cugetul potrivnic948, dacă dragostea nu socotește răul. Dragostea, nepătimirea și înfierea se deosebesc numai prin numiri. Precum lumina, focul și flacăra se unesc într-o singură lucrare, așa, înțelege și despre acestea. În măsura în care îi lipsește ceva din plinătate, încape în ea frica. Căci cel fără de frică, sau s-a umplut de iubire, sau a murit cu sufletul949.
5) Nu e un lucru necuvenit a asemăna chipurile dorului, fricii, sîrguinței, rîvnii și robiei omenești, cu cele ale dragostei de Dumnezeu. Fericit este cel ce are față de Dumnezeu un dor asemănător celui pe care-l are îndrăgostitul nebun față de iubita lui950. Fericit este cel ce se teme de Domnul așa de mult, cît se tem cei pîrîți, de judecător. Fericit este cel ce s-a făcut atît de sîrguitor în sîrguința cea adevărată, pe cît de recunoscător s-a făcut slujitorul față de stăpînul său. Fericit este cel ce s-a făcut atît de rîvnitor în virtuți, pe cît sînt de atenți în rîvna lor soții față de soțiile lor. Fericit este cel ce stă în rugăciune în fața Domnului, precum stau slujitorii în fața împăratului951. Fericit este cel ce se nevoiește să placă așa de neîntrerupt Domnului, pe cît oamenilor. Nu se lipește pruncul de sînul mamei, cum obișnuiește fiul iubirii să se lipească totdeauna de Domnul.
6) Cel ce iubește cu adevărat, își închipuie pururea fața celui iubit și o îmbrățișează cu dulceață în lăuntrul său. Unul ca acesta nu se mai poate liniști nici în somn de dorul aceluia, ci și atunci se îndeletnicește cu cel dorit. Așa se întîmplă cu ființele trupești, așa cu cele netrupești952.
7) Cineva rănit de săgeata dragostei a zis despre sine (lucru de care mă minunez): «Eu dorm», silit de trebuința firii, «iar inima mea veghează» (Cînt. Cînt. 5, 2), din pricina mărimii dragostei.
8) Ε de amintit, o, iubitule, că după pieirea fiarelor din jurul sufletului, acesta se dorește și se sfîrșește după Domnul, înfierbîntat ca de un venin, de focul dragostei953.
9) Foamea lucrează nearătat și nedeslușit, iar lucrarea setei se întinde și se face tuturor arătată prin fierbințeală. De aceea zice cel ce dorește pe Dumnezeu : «Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeu cel tare, cel viu» (Ps. 41, 2).
10) Dacă fața celui iubit ne preschimbă în chip vădit pe toți și ne face luminoși, veseli și neîntristați, ce nu poate face fața Stăpînului, cînd vine în chip nevăzut în sufletul curat ?
11) Frica, cînd se ivește în simțirea sufletului, obișnuiește să topească și să mănînce întinăciunea. «Pă- trunde cu frica, zice, carnea mea» (Ps. 118, 120). Iar cuvioasa iubire uneori obișnuiește să-i mănînce pe unii, potrivit celui ce a spus : «Robitu-mi-ai inima, robitu-mi-ai inima» (Cînt. Cînt. 4, 9), iar alteori îi face pe alții să se bucure și-i umple de strălucire: «Spre El, zice, a nădăjduit inima mea și m-am temut; și a înflorit trupul meu» (Ps. 27, 10); și: «Cînd inima se veselește, fața înflorește» (Pilde, 15, 13).
Cînd deci omul întreg se amestecă cu iubirea lui Dumnezeu, atunci strălucirea sufletului se arată în trup ca într-o oglindă. Așa se umplea de slavă văzătorul-de-Dumnezeu Moise. Cei ce au atins această treaptă, deopotrivă cu a îngerilor, uită de multe ori de hrana trupească. Ba socotesc că nici nu o doresc pe aceasta. Și nu e de mirare, dacă și dragostea potrivnică respinge de multe ori hrana.
Socotesc că trupul acestor nestricăcioși nici nu se îmbolnăvește oricum. Căci s-a făcut nestricăcios, curățindu-se prin văpaia neprihănirii, care a pus capăt celeilalte văpăi954. Socotesc că nici de mîncare nu se apropie cu plăcere955. Căci focul ceresc obișnuiește să hrănească sufletele acestora cum hrănește apa de sub pămînt rădăcina plantei.
12) Creșterea fricii pune început iubirii. Iar capătul desăvîrșit al neprihănirii e pricină a cunoașterii lui Dumnezeu și a cuvîntării de Dumnezeu (a teologiei n.tr.). Cel ce și-a unit simțirile cu Dumnezeu, e învățat tainic de El cuvintele Lui, iar fără unirea acestora (cu Dumnezeu), e greu a grăi despre Dumnezeu956.
13) Cuvîntul ființial al lui Dumnezeu desăvîrșește neprihănirea, omorînd moartea sufletului prin prezența Lui. Iar aceasta odată omorîtă, ucenicul se luminează în cunoașterea și cuvîntarea de Dumnezeu957. Cuvîntul Domnului, cel din Cuvîntul Tatălui, curat, rămîne în veacul veacului958. Iar cel ce n-a cunoscut pe Dumnezeu, vorbește despre El prin presupuneri959.
14) Neprihănirea a făcut pe ucenic teolog (cuvîntător de Dumnezeu, n.tr.), întărind prin el dogmele Treimii960.
15) Cel ce iubește pe Domnul, a iubit mai întîi pe fratele său. Dovada primului lucru este cel de al doilea. Cel ce iubește pe aproapele, nu rabdă vreodată pe cei ce clevetesc, și fuge de ei mai degrabă ca de foc. Cel ce zice că iubește pe Domnul, dar pe fratele său se mînie, este asemenea celui ce aleargă în vis961.
16) Tăria iubirii este nădejdea. Căci prin aceasta așteptăm plata iubirii962. Nădejdea este bogăția bogă- ției nearătate. Ea este vistieria neîndoielnică dinainte de vistierie. Ea este odihnă în osteneli. Ea este ușa iubirii. Ea omoară deznădejdea. Ea este icoana celor ce nu sînt de față. Lipsa nădejdii este pieirea iubirii. De ea sînt legate trudele, de ea atîrnă ostenelile, pe ea o înconjoară mila.
17) Călugărul cu nădejde tare junghie lenea, omorînd cu sabia acesteia pe aceea. Cercarea (experiența) naște nădejdea darurilor Domnului. Căci cel necercat nu rămîne neîndoit. Mînia risipește nădejdea. Căci aceasta nu rușinează. Iar cel ce se mînie are chip necuviincios.
18) Iubirea dăruiește proorocia. Iubirea pricinuiește minunile. Iubirea este adîncul (abisul) luminării963.
Iubirea este izvorul focului. Cu cît țîșnește mai mult, cu atît îl arde mai tare pe cel însetat. Iubirea este statornicia îngerilor; iubirea e înaintarea veacurilor964. «Spune-ne nouă, o, frumoaso între virtuți, unde-ți paști oile ? Unde te adăpostești la amiază ? Luminează-ne pe noi, adapă-ne pe noi, călăuzește-ne pe noi, povățuiește-ne pe noi, pentru că voim să urcăm la tine. Căci tu stăpînești peste toate» (Cînt. Cînt. 1, 6). Iar acum mi-ai robit sufletul și nu pot să suport flacăra ta965. De unde să pornesc a te lăuda ? «Tu stăpînești tăria mării, iar frămîntarea valurilor tu o potolești și o ucizi. Tu smerești cugetul mîndru ca pe un rănit. Cu brațul puterii tale ai risipit pe dușmanii tăi» (Ps. 88, 10-11). Iar pe cei ce te iubesc îi faci nebiruiți.
Dar eu mă grăbesc să aflu cum te-a văzut pe tine Iacob stînd neclintit în vîrful scării ? Spune-mi mie, celui ce întreb, cum este urcușul acesta ? Și care este chipul și totalitatea treptelor lui, pe care cel ce te iubește le-a pus ca suișuri în inima lui ? (Ps. 83, 6). Însetat-am să știu care este numărul acestora, cît durează timpul urcușului ? Căci cel ce ți-a cunoscut lupta și vederea, ne-a arătat pe călăuzitori966, dar nimic altceva n-a voit să ne lămurească. Mai bine zis n-a putut (Fac. 28, 12).
Iar ea, împărăteasa (dar socotesc că e mai bine să spun El)967, arătîndu-mi-se ca din cer, mi-a șoptit la urechea sufletului: de nu te vei dezlega, o, îndrăgostitule, de grosime, nu vei putea să cunoști frumusețea mea968. Iar scara să te învețe totalitatea bine alcătuită a virtuților969. Căci eu stau neclintit în vîrful ei, cum a zis marele meu cunoscător: «Iar acum rămîn aceste trei: credința, nădejdea, dragostea; dar mai mare decît toate este dragostea» (I Cor. 13, 13)."
Ioan Scărarul
Lumea Ortodoxiei
Comentarii
Trimiteți un comentariu