"Cuviosul Sisoe, iubind pe Dumnezeu din tinerețe, a luat asupra să jugul crucii și a urmat cu osârdie lui Hristos, trăind în sihăstrie, în pustiile Egiptului. Prin smerenie și prin rugăciune, viața lui s-a asemănat cu viața îngerilor, biruitor, pe vrăjmașii cei nevăzuți, iar petrecerea lui era în pustiul muntelui, în care s-a nevoit și Cuviosul Antonie cel Mare, fiind, cu adevărat, următor al vieții lui Antonie. Pentru smerita lui cugetare, a luat atâta dar, de la Dumnezeu, încât a înviat pe morți, precum este arătat și în Pateric, unde se află scris așa:
Un oarecare om mirean, a mers, pentru binecuvântare, la ava Sisoe, din muntele lui Antonie, având cu sine pe fiul său, un copil mic. Deci, s-a întâmplat să se îmbolnăvească copilul, pe drum, și a murit, dar tatăl lui nu s-a tulburat de aceasta, ci, cu credință, s-a dus cu cel mort la stareț. Și, intrând în chilie, la Cuviosul, s-a aruncat la picioarele lui, împreună cu fiul cel mort, pe care l-a pus cu fața în jos, ca și cum ar fi cerut binecuvântare și rugăciune. Și, făcând starețul rugăciune și binecuvântându-i, a ieșit omul afară, lăsându-și copilul, să zacă mort, la picioarele starețului. Iar starețul, neștiind despre moartea copilului, ci, socotind că stă pentru rugăciune, i-a zis: "Scoală-te fiule, și du-te de aici". Și, îndată, înviind, mortul s-a sculat și a ieșit, pe urmele părintelui său. Și omul, văzând pe fiul său viu, s-a întors cu el la stareț și, închinându-i-se, i-a mulțumit. Atunci, cunoscând starețul învierea mortului s-a mâhnit mult, că nu voia să aibă faimă de făcător de minuni. Și a poruncit acelui om, să nu spună nimănui, până la moartea sa, ceea ce se făcuse.
Pe acest Părinte, insuflat de Dumnezeu, l-au întrebat frații: "De va cădea vreun frate, în vreo greșeală îi este destul un an de pocăință?" Răspuns-a starețul: "Aspru este cuvântul acesta". Zis-au frații: "Atunci șase luni, se cade să se pocăiască, cel ce a greșit?" Răspuns-a starețul: "Este mult". Și iarăși, au zis frații: "Dar patruzeci de zile, îi este de ajuns pentru pocăință?" Răspuns-a starețul: "Este mult". După aceasta, a zis: "Cred în milostivirea lubitorului de oameni ca, de se va pocăi omul din tot sufletul trei zile sunt de ajuns, pentru a primi Dumnezeu pocăința lui". Alt frate a întrebat pe stareț, zicând: "Ce voi face, părinte, că am căzut în păcat?" Starețul a răspuns: "Ridică-te, fiule, și te vei mântui." Zis-a fratele: "După ridicare, iarăși am căzut". Starețul i-a zis: "Ridică-te iarăși". Fratele a zis "Până când va fi căderea și ridicarea mea?" Starețul a răspuns: "Până ce te va ajunge și te va găsi sfârșitul, ori în cele bune, ori în cele rele. Până atunci ni se cade să petrecem totdeauna în ridicare din păcate, pentru că, în pocăință, să ne ajungă sfârșitul".
Și, petrecând în pustie șaizeci de ani, Cuviosul Sisoe s-a apropiat de sfârșitul său. Și, când era să moară, stând lângă dânsul monahii, s-a luminat fața lui ca lumina și a grăit către dânșii: "Iată, ava Antonie a venit". Și, trecând puțin, iarăși, a zis: "Iată, ceața Proorocilor a venit". Și, iarăși, s-a luminat, mai mult, și a zis: "Iată, ceața Apostolilor a venit." Și îndoit fața lui s-a luminat și vorbea cu cei nevăzuți. Și l-au rugat pe el frații, zicând: "Spune-ne, Părinte, cu cine vorbești?" Și le-a zis lor: "Iată, îngerii au venit ca să mă ia, pe mine, și mă rog lor, să mă lase pe mine, puțin ca să mă pocăiesc". Și i-au zis lui frații: "Nu-ți este ție de trebuință pocăință". Răspuns-a starețul: "Cu adevărat, nu mă știu pe mine, să fi atins, măcar începutul pocăinței". Și toți frații îl știau pe el, că este desăvârșit. Și, iarăși, mai mult, s-a luminat și se făcuse fața lui ca soarele și s-au temut toți. Și a grăit către dânșii starețul: "Iată, vine Domnul, vedeți toți, că zice: Aduceți-Mi vasul cel ales din pustie". Și, zicând acestea, Cuviosul, îndată, și-a dat duhul sau la Domnul. Și s-au văzut niște fulgere și s-a umplut casa aceea de bună mireasmă.
Cu acest fel de fericit sfârșit, și-a încheiat Cuviosul Sisoe vremelnica sa viață, mutându-se la viața cea fără de sfârșit. Și, acolo, sălășluindu-se, împreună cu cetele pe care le-a văzut la sfârșitul său, se îndulcește, acum, de vederea feței lui Hristos. Acestei îndulciri, să ne învrednicim și noi, cu rugăciunile Părintelui nostru Sisoe și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos. Căruia se cuvine slavă în veci. Amin."
Comentarii
Trimiteți un comentariu