Puterea rugăciunii

 

"Multă vreme am călătorit prin diferite locuri, însoțit de rugăciunea lui Iisus, care mă îmbărbăta și mă mângâia în toate drumurile, în toate întâmplările și necazurile, în sfârșit, am înțeles că ar fi mai bine să mă opresc undeva, atât pentru o mai bună însingurare, cât și pentru a studia Filocalia. Aveam o mare dorință de a mă cufunda în ea și de a scoate din ea adevărata învățătură despre rugăciunea inimii pentru mântuirea sufletului.

Deoarece nu mă puteam angaja nicăieri din cauza mâinii mele infirme, neavând deci posibilitatea unui adăpost permanent, m-am dus în părțile Siberiei, la mormântul Sfântului Inochentie de Irkuțk, cu gândul că în pădurile și stepele Siberiei călătoria îmi va fi mai liniștită și, ca urmare, îndeletnicirea cu rugăciunea și cu cititul, mai lesnicioasă.

Așa am și făcut, săvârșind neîncetat rugăciunea orală. La un moment dat am simțit că rugăciunea începe singură să treacă, nu știu cum, în inimă, adică inima, în timpul bătăilor ei obișnuite, parcă a început să rostească înăuntrul ei cuvintele rugăciunii. De pildă, zicea: la o bătaie, Doamne, la a doua, Iisuse, la a treia, Hristoase ș.a.m.d. Am încetat să spun rugăciunea cu gura și am început să ascult cu stăruință cum grăiește inima, aducându-mi aminte cum îmi explica acest lucru răposatul duhovnic. Cât era de plăcut! Apoi am început să simt o ușoară durere în inimă, iar în suflet o asemenea dragoste pentru Iisus Hristos, încât mi se părea că, dacă L-aș vedea, m-aș arunca la picioarele Lui și, fără să le las din mâini, le-aș săruta cu dulceață, mulțumindu-i cu șiroaie de lacrimi că mi-a dat o astfel de mângâiere, mie, netrebnicului și păcătosului.

Mai târziu a început să apară o oarecare căldură binefăcătoare în inimă, iar această căldură se împrăștia în tot pieptul. Acest lucru m-a îndemnat la o stăruitoare citire a Filocaliei, atât pentru a-mi verifica cele simțite, cât și pentru a studia mai departe îndeletnicirea cu rugăciunea lăuntrică a inimii. Mi-era teamă ca altfel să nu cad în înșelare sau să primesc lucrările firești ca pe lucrări ale harului și ca nu cumva să mă mândresc că am dobândit atât de curând rugăciunea neîncetată după cum mă avertizase răposatul părinte.

Umblam acum îndeosebi noaptea, iar ziua o petreceam mai mult citind, stând în pădure, sub copaci. Ah ! Câte lucruri noi, necunoscute, câtă înțelepciune mi-a descoperit această lectură ! Gustam o dulceață așa de mare, cum nici nu-mi putusem închipui. Cu toate că unele lucruri erau greu de înțeles pentru mintea mea proastă, urmările ce izvorau din rugăciunea inimii îmi lămureau totul. Apoi, din când în când, vedeam în vis și pe răposatul meu părinte, care-mi explica multe și mereu îndemna sufletul meu nepriceput spre smerenie.

Mai mult de două luni de vară le-am petrecut într-o astfel de fericire. Călătoream mai ales prin pădure și pe drumuri lăturalnice. Dacă ajungeam într-un sat, ceream o traistă de posmagi, o mână de sare, îmi umpleam ulciorul cu apă și astfel mai făceam o sută de verste. Fie din pricina păcatelor de care era plin sufletul meu, fie din pricina unor tainice cerințe ale vieții duhovnicești, fie pentru o mai bună îndrumare și experiență, către sfârșitul verii au început să apară ispitele:

Într-o zi m-au ajuns din urmă doi oameni care păreau a fi soldați. Ei au început să-mi ceară bani. Când le-am spus că nu am nici o copeică, ei nu m-au crezut, strigând cu nerușinare: „Minți, pelerinii adună mulți bani." Unul dintre ei a zis: „Ce să mai întindem vorba", și îndată m-a lovit cu o bâtă așa de rău în cap, încât am căzut în nesimțire. Nu știu dacă am zăcut multă vreme leșinat, însă când mi-am revenit mă aflam la marginea pădurii, aproape de drum. Am scotocit peste tot după traista care îmi lipsea. Nu-mi rămăseseră decât băierile. Slavă Domnului că nu mi-au luat buletinul de identitate, pe care îl țineam în căciulă, ca să-l pot arăta mai repede în cazul când mi l-ar fi cerut cineva. Sculându-mă de jos, am plâns amarnic, nu atât din cauza durerilor de cap, cât pentru faptul că jefuitorii m-au lăsat fără cărțile mele, fără Biblie și fără Filocalie, care se aflau în traistă. Nu încetam să plâng. Unde era acum Biblia mea, pe care o citeam din copilărie și pe care o avusesem întotdeauna la mine ? Unde era Filocalia mea, din care scoteam și îndrumări, și mângâieri ? M-am lipsit, nenorocitul de mine, și de ultima comoară a vieții mele, fără să mă fi întărit destul. Era mai bine să mă fi omorât, decât să trăiesc fără această hrană duhovnicească ! Nu le voi mai putea acum dobândi!

Vreo două zile abia îmi mai mișcăm picioarele, fiind slăbit de amărăciune. A treia zi, sleit cu totul de puteri, am căzut sub o tufă și am adormit. Și iată, am visat că mă aflam la mănăstire, în chilia părintelui meu, plângându-mi amarul. Părintele, mângâindu-mă, îmi spunea:

- Aceasta să-ți fie învățătură, ca să nu te împătimești cu lucruri pământești, ca să mergi mai lesne spre cer. S-a îngăduit această ispită ca să nu cazi în iubirea de plăceri duhovnicești. Dumnezeu vrea ca, într-adevăr, creștinul să se lepede cu totul de voia sa, de dorințele sale și de orice împătimire pentru ele și să se predea cu totul în voia lui Dumnezeu. El rânduiește toate întâmplările spre folosul și mântuirea omului, căci El „voiește ca toți oa menii să se mântuiască" (I Tim. 2, 4). De aceea, îmbărbătează-te și crede că „o dată cu ispita va aduce și scăparea din ea" (I Cor. 10, 13). în curând vei fi mângâiat mai mult decât ești întristat acum.

La aceste cuvinte m-am trezit și am simțit că mi se întăresc puterile, că parcă mi se luminează și mi se liniștește sufletul. „Fie voia Domnului", spusei și, făcându-mi cruce, m-am ridicat și am pornit la drum. Rugăciunea a început să lucreze din nou în inimă, ca și mai înainte, și timp de trei zile am călătorit liniștit.

La un moment dat am ajuns din urmă un convoi de deținuți. Când am trecut prin dreptul lor, i-am văzut pe cei doi oameni care m-au jefuit mergând în marginea convoiului. Am căzut la picioarele lor și i-am rugat stăruitor să-mi spună unde sunt cărțile mele. La început ei nu mi-au dat nici o atenție, apoi unul dintre ei mi-a zis:

- Dacă ne dai ceva, îți vom spune unde se află cărțile tale. Dă-ne o rublă !

Eu m-am jurat că le voi da negreșit, chiar dacă ar trebui să o cerșesc.

- Iată, dacă vreți, luați-mi ca zălog buletinul.

Ei mi-au spus că amândouă cărțile mele se află în căruța convoiului, împreună cu alte lucruri furate sau găsite de ei.

- Dar cum le pot căpăta ?

- Roagă-l pe căpitanul care ne conduce.

Am alergat la căpitan și i-am explicat toate, cu de-amănuntul. Printre altele, m-a întrebat:

- Știi să citești Biblia ?

- Nu numai că știu să citesc orice, i-am răspuns, ci știu și să scriu. Veți vedea pe Biblie semnătura mea, do vadă că-mi aparține. Uitați-vă că și în buletinul meu este semnat același nume.

Căpitanul îmi spuse:

- Acești oameni sunt soldați dezertori. Trăiau într-un bordei și îi jefuiau pe mulți, dar i-a prins un vizitiu di baci, căruia voiau să-i fure troica. îți dau cărțile dacă le găsesc, însă nu aici. Peste patru verste facem popas. Nu pot opri acum convoiul pentru tine.

Am mers cu bucurie alături de căpitan și am intrat în vorbă cu el. Era un om în vârstă, bun și cinstit. M-a întrebat cine sunt și încotro merg. în timp ce-i răspundeam, am ajuns la casa de odihnă.

El a găsit cărțile, mi le-a dat și mi-a zis:

- Unde să te duci acum, noaptea, dormi aici, în tindă.

Astfel am rămas la el. Primind cărțile, am fost așa de bucuros, încât nu știam cum să-I mulțumesc lui Dumnezeu. Le-am strâns la piept și le-am ținut așa până când mi-au amorțit mâinile; de bucurie îmi curgeau lacrimi din ochi și de atâta încântare inima îmi bătea năvalnic.

Căpitanul, uitându-se mirat, m-a întrebat:

- Așa de mult îți iubești Biblia ?

De bucurie, nu eram în stare să răspund nimic, numai plângeam.

El continuă:

- Și eu, frate, citesc în fiecare zi Evanghelia.

Zicând aceasta, și-a desfăcut mantaua și a scos o mică Evanghelie, tipărită la Kiev, îmbrăcată în argint.

- Șezi, și am să-ți povestesc ce m-a făcut să citesc Evanghelia. Să ni se aducă cina aici! ceru el.

Ne-am așezat la masă, și căpitanul a început să povestească:

- Din tinerețe am intrat în armată, dar nu în garnizoană, îmi cunoșteam slujba și eram iubit de șefii mei, fiind un locotenent corect. Dar eu eram tânăr, prietenii, de asemenea. Spre nenorocirea mea m-am deprins să beau, până am căpătat patima beției. Când nu eram beat, eram un ofițer corect, dar când începeam să beau, câte șase săptămâni nu mă trezeam. Multă vreme comandanții mei m-au răbdat, însă, pentru o insultă adusă șefului, am fost degradat pentru trei ani și transferat ca soldat în altă gar nizoană. Dacă nu mă îndreptam și nu mă lăsam de băut, mă așteptau cele mai aspre pedepse.

Oricât mă sileam să mă înfrânez și oricât căutam să mă tămăduiesc, nu puteam să mă las deloc de patima mea și de aceea șefii mei căutau să mă transfere într-un batalion disciplinar. Auzind aceasta, nu mai știam ce să fac. într-o zi ședeam pe gânduri în cazarmă. La un moment dat intră la noi un călugăr, care aduna bani pentru construirea unei biserici. Dădea fiecare cât putea. Monahul, apropiindu-se de mine, m-a întrebat: „De ce ești atât de mâhnit ?" Iar eu, intrând în vorbă cu el, i-am istorisit necazul meu. Monahul, înțelegând situația mea, mi-a zis: „Același lucru s-a întâmplat cu fratele meu și iată ce l-a ajutat: duhovnicul i-a dat o Evanghelie, poruncindu-i cu strășnicie ca, atunci când îi va veni pofta de băutură, să citească de îndată un capitol din Evanghelie. Dacă din nou îi va veni pofta, să citească, mai departe, capitolul următor. Astfel, într-un timp destul de scurt, patima a dispărut și, iată, sunt cincisprezece ani de când nu ia în sură nici o picătură de băutură. Fă și tu așa ! Eu am o Evanghelie, dacă vrei, ți-o aduc."

Ascultând toate acestea, i-am zis: „Cum poate să-mi ajute Evanghelia ta, când nici una din străduințele mele, nici medicamentele n-au putut să mă oprească de la băutură ?" I-am vorbit astfel pentru că nu citisem niciodată Evanghelia.

„Nu vorbi așa, mi-a răspuns monahul, te încredințez că-ți va folosi."

A doua zi, monahul mi-a adus într-adevăr Evanghelia. Eu am deschis-o, m-am uitat, am citit și i-am zis: „Nu pricep nimic din ea. Nici nu sunt deprins să citesc litera bisericească."

Monahul a încercat din nou să mă convingă că înseși cuvintele Evangheliei au o putere harică, fiindcă în ea se află scris ceea ce a grăit însuși Dumnezeu. „Citește-o numai cu stăruință, chiar fără să înțelegi. Un sfânt părinte a zis: «Dacă tu nu înțelegi cuvântul lui Dumnezeu, totuși demonii înțeleg ceea ce citești și se cutremură.» Iar patima beției se naște din imboldul demonilor. Și iată ce-ți mai spun: Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că însăși camera în care se găsește o Evanghelie înspăimântă duhurile întunericului și ele nu se mai apropie de ea."

Nu mi-aduc aminte ce bani i-am dat monahului, dar am luat Evanghelia, am așezat-o în cufăr împreună cu celelalte lucruri și am uitat-o acolo. După câtăva vreme mi-a venit o poftă nebună să beau. Atunci am deschis repede cufărul, ca să scot banii și să fug la cârciumă. Cel dintâi lucru ce mi-a ieșit înaintea ochilor a fost Evanghelia, care mi-a adus aminte în chip viu de toate cele spuse de monah. Am deschis cartea și am început să citesc capitolul I de la Matei. Citindu-l până la capăt nu am înțeles nimic, dar din nou mi-am adus aminte de ceea ce mi-a spus monahul: „Nu-i nimic că nu înțelegi, citește-o numai cu stăruință". Am mai citit un capitol și l-am înțeles mai bine. Am citit până la ora stingerii, când nimeni nu mai avea voie să iasă; astfel, în seara aceea n-am mers la băutură.

Sculându-mă dimineața și pregătindu-mă să mă duc la cârciumă, mă gândii: „Ce-ar fi dacă aș mai citi un capitol din Evanghelie ?"

Îl citii și nu m-am mai dus. Când îmi veni pofta de băutură, iar am început să citesc și m-am ușurat. Acest lucru m-a îmbărbătat și ori de câte ori eram îndemnat să beau, citeam câte un capitol din Evanghelie. Cu cât citeam, cu atât mă ușuram și, în sfârșit, îndată ce am terminat cele patru Evanghelii, patima beției mi-a dispărut cu totul, încât m-am dezgustat de băutură. Sunt douăzeci de ani de când nu mai beau.

Toată lumea s-a mirat de o asemenea schimbare petrecută cu mine. După trei ani am fost din nou avansat în gradul de ofițer, mai târziu, în gradele următoare și, în sfârșit, am fost numit comandant. M-am căsătorit, am nimerit o femeie bună, am adunat ceva avere și acum, slavă Domnului, trăim bine și, pe măsura puterilor, îi aju*?m pe săraci și îi primim pe străini. Am și un fiu, ofițer; e băiat bun.

De când m-am vindecat de beție, am făcut o făgăduință, ca în fiecare zi, în toată viața mea, să citesc Evanghelia, anume câte un evanghelist pe zi, fără să țin seama de vreo piedică. Așa fac acum. Dacă se întâmplă să am prea multe treburi în legătură cu serviciul și mă obosesc prea tare, atunci seara, la culcare, o rog pe soția mea sau pe fiul meu să-mi citească o Evanghelie și astfel îmi împlinesc această pravilă fără întrerupere. Drept recunoștință și spre slava lui Dumnezeu am îmbrăcat această Evanghelie în argint curat și o port întotdeauna la pieptul meu.

Am ascultat cu bucurie cuvintele căpitanului și i-am zis:

- Un caz asemănător am văzut și eu. în satul nostru, la fabrică, era un meșter foarte iscusit; era un lucrător bun și câștiga bine. Din nenorocire, se îmbăta și încă destul de des. Un om cu frica lui Dumnezeu l-a sfătuit ca, atunci când îi va veni pofta să bea, să rostească câte 33 de rugăciuni în numele lui Iisus, în cinstea Prea Sfintei Treimi, după numărul celor 33 de ani de viață pământească ai lui Iisus Hristos. Meșterul ascultă, începu să împlinească această pravilă și, în curând, se lăsă cu totul de băutură. Iar peste trei ani s-a dus la mănăstire.

- Dar, întrebă căpitanul, ce este mai presus, rugăciunea lui Iisus sau Evanghelia ?

- Amândouă sunt la fel, căci Numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos cuprinde în sine toate adevărurile evanghelice. Sfinții Părinți zic că rugăciunea lui Iisus este prescurtarea întregii Evanghelii.

În cele din urmă, ne-am rugat împreună. Căpitanul a început să citească Evanghelia după Marcu de la început, iar eu ascultam, zicând în gând rugăciunea lui Iisus. La orele două după miezul nopții căpitanul a terminat de citit și ne-am despărțit ca să ne odihnim. După obiceiul meu, m-am sculat dis-de-dimineață. Toți dormeau și îndată ce începu să se lumineze m-am repezit la iubita mea Filocalie. Cu ce bucurie am deschis-o ! Parcă m-aș fi întâlnit cu tatăl meu întors dintr-o țară îndepărtată sau cu un prieten înviat din morți. O sărutam și-i mulțumeam lui Dumnezeu, Care mi-o înapoiase. Am început să citesc pe Teolipt din Filadelfia, în partea a II-a a Filocaliei.

M-a mirat învățătura lui, în care el propune, în aceeași vreme și pentru același om, trei lucruri diferite: „Șezând la masă, spune el, dă-i trupului hrană, auzului ceea ce se citește, iar minții rugăciune." Dar amintirea celor petrecute în seara cea plină de bucurie mi-a dezlegat această taină, anume că mintea și inima nu sunt același lucru.

Când s-a sculat căpitanul, am ieșit să-i mulțumesc că m-a miluit și să-mi iau rămas bun. El mi-a dat un ceai, o rublă și mi-a urat drum bun. Astfel, m-am dus în drumul meu, bucurându-mă.

După o verstă, mi-am adus aminte că le-am făgăduit soldaților o rublă. Să le-o dau sau nu ? Un gând îmi spunea: Ei te-au bătut și te-au jefuit, ba nici nu se pot folosi de bani, căci sunt sub pază. Iar un alt gând îmi zicea altceva: Adu-ți aminte că în Biblie este scris: „Dacă vrăjmașul tău este flămând, dă-i de mâncare" (Rom. 12, 20). Și însuși Hristos zice: „Iubiți pe vrăjmașii voștri" (Mt. 5, 44). Și iarăși: „Celui ce voiește să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa" (Mt. 5, 40). încredințându-mă de acest adevăr, m-am întors; tocmai când mă apropiam de convoi, deținuții erau încolonați spre stația următoare. Am alergat repede, i-am pus în mână unuia dintre soldați rubla pe care o aveam și i-am zis: „Pocăiți-vă și rugați-vă ! Iisus Hristos este iubitor de oameni. El nu vă va părăsi." Cu aceste cuvinte m-am îndepărtat de ei și am mers în drumul meu.

Străbătând vreo 50 de verste pe drumul mare, m-am gândit să ocolesc satele, ca să fiu mai singur și să pot citi în liniște. Multă vreme am mers prin păduri și arareori nimeream vreun sătuc, Uneori ședeam zile întregi în pădure citind cu sârguință Filocalia. Scoteam din ea o mare și minunată învățătură. Inima se înfierbânta spre unirea cu Dumnezeu, prin mijlocirea rugăciunii lăuntrice. Eram necăjit că nu găseam un adăpost, unde să mă pot îndeletnici liniștit, fără întrerupere, cu cititul.

în această vreme citeam de asemenea și din Biblia mea și simțeam că încep s-o înțeleg mai lămurit acum. Cu dreptate spun Sfinții Părinți că Filocalia este cheia care ne deschide tainele Sfintei Scripturi. Prin povățuirea ei, am început să înțeleg în parte sensul tainic al cuvântului lui Dumnezeu, a început să mi se descopere ce este omul lăuntric, omul tainic, al inimii, ce înseamnă adevărata rugăciune, ce este închinarea în duh, ce înseamnă „împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru", ce este negrăita mijlocire a Duhului Sfânt care suspină împreună cu noi, ce înseamnă „fiți întru Mine", ce înseamnă „dă-Mi inima ta", ce înseamnă „să te îmbraci în Hristos", ce înseamnă logodna Duhului în inima noastră, ce înseamnă cuvântul pornit din inimă: „Avva, Părinte" și altele, și altele.

Când am început să mă rog cu inima, tot ce mă înconjura mi se arăta într-un chip fermecător: pomii, pământul, văzduhul, lumina, toate parcă îmi vorbeau, zicând că ele pentru om există, mărturisind dragostea lui Dumnezeu față de om; am înțeles că toate se roagă, că toate dau slavă lui Dumnezeu. Am înțeles din toate acestea ceea ce Filocalia numește „cunoașterea graiurilor făpturii" și am văzut mijlocul prin care se poate vorbi cu făpturile lui Dumnezeu.

Multă vreme am călătorit astfel. într-un târziu am intrat într-un loc atât de sălbatic, încât trei zile nu am nimerit nici un sat. Posmagii mi se terminaseră și eu m-am întristat grozav, ca nu cumva să mor de foame. De îndată ce am început să mă rog cu inima, mâhnirea mi-a trecut. M-am lăsat cu totul în voia lui Dumnezeu, devenind vesel și liniștit. După încă o bucată de drum, am văzut în fața mea, pe când treceam pe lângă o pădure mare, un câine. L-am ademenit, și câinele, apropiindu-se, a început să se gudure pe lângă mine. M-am bucurat și m-am gândit: Iată și mila lui Dumnezeu. Negreșit că în această pădure crește o turmă de oi și, desigur, acest câine aparține ciobanului sau poate unui vânător. Pot cere măcar puțină pâine, căci sunt peste 24 de ore de când n-am mâncat, sau pot să întreb unde se află un sat în apropiere, învârtindu-se pe lângă mine și văzând că nu primește nimic, câinele alergă din nou în pădure, pe aceeași potecuță îngustă pe care ieșise în drum. L-am urmat. Trecând vreo două sute de stânjeni, am zărit printre copaci câinele intrând într-o vizuină, din care începu să latre.

La un moment dat, de după un copac gros ieși un țăran slab, palid, de vârstă mijlocie. M-a întrebat cum am nimerit acolo. Iar eu l-am întrebat cum de se găsește acolo. Astfel am intrat în vorbă. M-a poftit în bordeiul său și mi-a mărturisit că e pădurar și că păzește această pădure, care a fost vândută pentru tăiere. Mi-a pus înainte pâine cu sare.

- Te fericesc, i-am spus eu, că poți trăi așa de liniștit, izolat de oameni, nu ca mine, care rătăcesc din loc în loc și mă ciocnesc de tot felul de oameni.

- Dacă vrei, spuse el, stai și tu aici. Nu departe este un bordei vechi, dărăpănat, al fostului paznic, dar în care se mai poate locui. Pâine vom avea, căci ni se aduce în fie care săptămână din sat. Iată și pârâiașul care niciodată nu seacă. Eu însumi, frate, mănânc de vreo zece ani, numai pâine goală cu apă. Niciodată altceva. Dar la toamnă, după ce țăranii termină lucrul, vor veni aici vreo două sute de muncitori și vor tăia această pădure. Atunci eu nu voi mai avea nici un rost și nici pe tine nu te vor mai lăsa să trăiești aici.

Ascultând toate acestea, m-am bucurat atât de mult, încât eram gata să-i cad la picioare. Nu știam cum să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru o asemenea milă față de mine. Ceea ce își dorise atât de mult sufletul meu venise acum pe neașteptate. De-acum, mai mult de patru luni, puteam să mă folosesc de liniște și de tihnă pentru a studia cu luare-aminte Filocalia și pentru a introduce rugăciunea neîncetată în inimă.

Astfel, am primit cu bucurie să trăiesc până la vremea hotărâtă în bordeiul de care fusese vorba. Am intrat mai mult în vorbă cu acest frate simplu care m-a adăpostit. Mi-a istorisit viața lui și mi-a destăinuit gândurile sale.

- În satul meu, zicea el, eu n-am fost dintre oamenii cei mai din urmă. Aveam o meserie. Vopseam stambă și albăstream pânză, trăind în îndestulare, deși nu fără de păcat. înșelam clienții, înjuram de mamă, mă îmbătăm și băteam. în satul nostru era un bătrân cântăreț, care avea o cărticică veche, veche de tot, în care era scris despre înfricoșata Judecată. El umbla pe la casele creștinilor și le citea din această carte, lucru pentru care primea bani. Venea și pe la mine. Se întâmpla uneori să-i dau zece copeici, iar el îmi citea până la cântatul cocoșilor. Astfel, eu ascultam lucrând, iar el citea despre chinurile pe care le vom avea în iad, cum se vor schimba cei vii și morții vor învia, cum se va pogorî Dumnezeu la Judecată, cum vor suna îngerii la Judecată din trâmbițe și ce foc, ce smoală vor fi acolo și cum îi va mânca viermele pe păcătoși. într-o bună zi, când ascultam toate acestea, m-a cuprins spaima și m-am gândit: Cum voi scăpa de munci ? Cum să-mi mântuiesc sufletul, cum să-mi răscumpăr păcatele ? După ce m-am gândit o vreme, mi-am lepădat uneltele meseriei, mi-am vândut căsuța și, cum eram singur, m-am făcut pădurar, cu condiția ca oamenii să-mi dea pâine, îmbrăcăminte și lumânări de ceară pentru rugăciunile mele.

Așa trăiesc de mai bine de zece ani. Mănânc doar o dată pe zi, numai pâine cu apă. în fiecare zi mă scol la primul cântat al cocoșilor și până la ziuă bat metanii cu fruntea la pământ. Când mă rog, aprind câte șapte lumânări în fața icoanelor, iar ziua, când dau ocol pădurii, port pe trupul gol niște lanțuri în greutate de 10 kg. Nu mai înjur, nu beau rachiu sau bere, nu mă bat cu nimeni, femei nu cunosc de când sunt.

La început, o asemenea viață mi-a fost plăcută, dar în ultima vreme au năvălit peste mine niște gânduri de care nu mai pot scăpa. „Dumnezeu știe, îmi zic ele, dacă ți se vor ierta păcatele, iar viața aici e grea. Este oare adevărat ce scrie în cărticica aceea ? Cum mai poate învia omul ? Unul a murit acum o sută de ani, n-a mai rămas nici praful din el. Și apoi, cine știe, este oare iad sau nu ? Se vede că, de îndată ce moare, omul putrezește, așa încât îi piere și urma. Poate că preoții au scris această cărticică ca să ne sperie, ca pe niște proști, ca să trăim mai modest. Și astfel, aici pe pământ trăiești în osteneli, fără nici o mângâiere, și pe lumea cealaltă nu va mai fi nimic, așa încât ce folos avem din toate acestea ? Oare nu-i mai bine să trăiești măcar aici, pe pământ, în voie, mai cu veselie ?" Acestea-s gândurile care mă muncesc pe mine, continuă el, și mi-e teamă că iar am să mă întorc la meseria mea de altădată !

Ascultând toate acestea, îl compătimeam și gândeam în sinea mea: Se spune că numai învățații și cei deștepți sunt liber-cugetători și nu cred în nimic, dar iată că și frații noștri, țăranii simpli, nutresc necredința în mintea lor ! Precum se vede, lumea întunericului are îngăduiala să se strecoare în mintea oricui, iar în cei simpli poate că năvălește chiar mai ușor. Trebuie să ne înțelepțim și să ne întărim, pe cât ne stă în putință, împotriva vrăjmașului sufletesc, cu ajutorul cuvântului lui Dumnezeu.

Ca să-l ajut pe cât se putea și pentru a întări credința acestui frate, am scos din traistă Filocalia și am căutat capitolul 109 din cuviosul Isihie. I l-am citit și apoi am început să-i lămuresc că înfrânarea de la păcate de frica chinurilor nu este nici rodnică, nici spornică, și că nu este cu putință ca sufletul să se elibereze de păcatele făcute cu gândul prin nimic altceva decât prin paza minții și prin curăția inimii, și că toate acestea se dobândesc prin rugăciunea lăuntrică. Și chiar de își va săvârși cineva nevoințele mântuitoare de suflet nu doar de teama muncilor iadului, ci din dorința de a moșteni împărăția cerurilor, chiar și aceste nevoințe le numesc Sfinții Părinți lucru de năimit. Ei zic că frica de munci este calea robului, iar dorința unei răsplătiri în împărăție este calea năimitului (a slugii plătite). Dumnezeu însă voiește ca noi să mergem către El pe calea fiilor, adică din dragoste și din osârdie pentru El să ne purtăm cinstit și să ne desfătăm cu unirea cea mântuitoare cu El, în suflet și în inima. Oricât te-ai istovi, dacă nu-L vei avea întotdeauna pe Dumnezeu în minte și rugăciunea lui Iisus în inimă, tot nu te vei liniști niciodată din partea gândurilor și totdeauna vei fi lesne înclinat spre păcat.

- Apucă-te, așadar, frate să săvârșești neîncetat rugăciunea lui Iisus, că doar îți este cu putință și lesne s-o faci în acesta singurătate; vei vedea un grabnic folos. Nu-ți vor veni nici gândurile cele lipsite de Dumnezeu și ți se vor descoperi credința și dragostea pentru Iisus Hristos. Vei înțelege cum învie morții și înfricoșata Judecată îți va părea așa cum va fi cu adevărat. Iar în inimă vor împărați o bucurie și o ușurință atât de mare în urma rugăciunii, încât te vei mira și nu te vei mai plictisi, nici nu te vei mai tulbura pentru mântuire.

Apoi i-am explicat, pe cât am putut, cum să înceapă și cum să continue rugăciunea neîncetată a lui Iisus, cum poruncește în această privință Cuvântul lui Dumnezeu, cum ne învață Sfinții Părinți. După cât se părea, era de acord cu propunerile mele și s-a mai liniștit. După aceasta, despărțindu-mă de el, m-am închis în vechiul bordei pe care mi-l arătase.

Dumnezeul meu ! Câtă bucurie și încântare am simțit de îndată ce-am trecut pragul acestei grote sau, mai bine zis, al acestui mormânt. El mi se înfățișa ca un prea frumos palat împărătesc, plin de toată mângâierea și veselia. Cu lacrimi de bucurie îi mulțumeam lui Dumnezeu și mă gândeam că acum, într-o asemenea tihnă și liniște, pot să-mi împlinesc cu stăruință lucrarea mea și să cer de la Domnul înțelepciune. Și astfel am început mai întâi să citesc Filocalia toată, pe rând, de la început până la sfârșit, cu mare atenție.

Într-un timp destul de scurt am citit tot și am văzut câtă înțelepciune, sfințenie și adâncime se cuprind în ea. Dar cum în ea se scrie despre multe și felurite subiecte și se arată diferite învățături ale Sfinților Părinți, eu n-am putut să le înțeleg pe toate și să le adun la un loc pe cele privitoare la rugăciunea lăuntrică, pentru ca să scot de acolo un mijloc pentru învățarea rugăciunii neîncetate, care se lucrează singură în inimă. De aceea am dorit foarte mult să am această lucrare, potrivit poruncii lui Dumnezeu dată prin Apostol: „Râvniți însă la darurile cele mai bune" (I Cor. 12, 31) și iarăși, „Duhul să nu-l stingeți" (I Tes. 5, 19).

M-am tot gândit cum să fac; nu pot înțelege cu mintea mea, nici nu știu cine o să mă povățuiască. Voi începe să-L rog stăruitor pe Dumnezeu, poate că Domnul mă va înțelepți cumva. După aceasta, zile și nopți întregi n-am făcut nimic decât să mă rog neîncetat, fără să întrerup deloc rugăciunea. Gândurile s-au mai liniștit și curând am visat că mă aflu în chilia răposatului meu duhovnic și că el îmi tâlcuiește Filocalia, zicându-mi: „Această sfântă carte e plină de o mare înțelepciune. Ea este o tainică vistierie de înțelegere ascunsă a înțelepciunii lui Dumnezeu. Nu oriunde, nu oricine o poate pricepe. Totuși, pe măsura fiecăruia dintre cei ce caută să o înțeleagă, conține toate cele potrivite: pentru cei înțelepți învățături înțelepte, pentru cei simpli, învățături simple. De aceea, voi cei simpli trebuie s-o citiți nu în ordinea în care sunt așezate în ea cărțile Sfinților Părinți, una după alta. Acolo, această ordine este o ordine teologică, dar cineva care vrea să învețe rugăciunea lăuntrică, din Filocalie, trebuie să citească în ordinea următoare:
1. Scrisoarea lui Nichifor Monahul (în două părți);
2. Cartea Sfântului Grigorie Sinaitul, afară de unele capitole scurte;
3. Sfântul Simeon Noul Teolog, despre cele trei chipuri ale rugăciunii și cuvântul despre credință;
4. Cartea Sfinților Calist și Ignatie.

La acești Părinți se găsesc îndrumări și învățături complete despre rugăciunea lăuntrică a inimii, pe înțelesul oricui.

De voiești povețe și mai lămurite, atunci caută în partea a patra, chipul rugăciunii pe scurt, scrisă de Sfântul Calist, Patriarhul Constantinopolului."

În vis eu țineam în mâinile mele Filocalia și am început să caut îndrumarea dată, dar nu puteam s-o găsesc defel, fiind agitat. Părintele, întorcând câteva file, mi-a zis: „Uite-o, am să ți-o însemnez" și ridicând un cărbune de pe pământ a făcut un semn pe marginea cărții, în dreptul textului. Ascultam cu luare-aminte tot ceea ce-mi spunea starețul și căutam să memorez cât mai amănunțit.

M-am deșteptat și, cum nu se luminase încă de ziuă, stăteam culcat și repetam în mintea mea toate cele văzute în vis, gândindu-mă la cele spuse de duhovnic. în sfârșit, am început să cuget: Dumnezeu știe, oare mi s-a arătat sufletul răposatului părinte sau mi s-au întocmit astfel propriile gânduri, fiindcă mă gândeam adesea și mult la Filocalie și la duhovnicul meu ?

Cu această nedumerire m-am sculat pe când începea să se lumineze și ce să vezi ? Pe piatra care în bordeiul meu ținea loc de masă, era deschisă Filocalia chiar în acel loc pe care mi-l arătase părintele și care era însemnat cu cărbunele, întocmai cum am văzut în vis. Chiar și cărbunele se afla lângă carte; acest lucru m-a uimit, căci mi-aduceam aminte precis că de cu seară cartea mea se afla închisă, lângă căpătâi, și tot așa de bine știam că mai înainte nu se afla nici o însemnare pe locul arătat. Această întâmplare m-a încredințat de realitatea visului meu și de viața plăcută lui Dumnezeu pe care a avut-o fericitul părinte.

M-am apucat să citesc Filocalia după rânduiala exactă pe care mi-o arătase. Am citit-o o dată, am citit-o și a doua oară. Îmi încălzeam sufletul întru bucuria și osârdia de a încerca prin lucrare tot ceea ce citeam. Mi s-a descoperit pe înțeles și limpede ce însemnă rugăciunea lăuntrică ce mijloace trebuie folosite pentru dobândirea ei, ce decurge din ea, cum îndulcește ea sufletul și inima, cum putem cunoaște dacă această îndulcire vine de la Dumnezeu, ori de la fire, ori din înșelarea diavolilor.

Mai întâi de toate m-am apucat să caut locul inimii, după învățătura Sfântului Simeon Noul Teolog. Închizând ochii, mă uitam cu mintea, adică cu închipuirea, în inimă, voind să-mi înfățișez cum se află ea în partea stângă a pieptului și ascultam bătăile ei cu luare-aminte. Făceam aceasta timp de o jumătate de oră, de câteva ori pe zi. La început nu observam nimic, în afară de întuneric. Apoi, nu mult după aceasta, a început să mi se înfățișeze inima, să mi se arate mișcările din ea. Mai departe, am început să introduc și să scot rugăciunea lui Iisus, o dată cu răsuflarea, în inimă, după învățătura Sfinților Grigorie Sinaitul, Calist și Ignatie, adică, trăgând în mine aerul cu privirea minții în inimă, ziceam „Doamne Iisuse Hristoase", iar slobozind aerul ziceam „miluiește-mă".

Cu cât înaintam, cu atât repetam mai des, ajungând să petrec în această îndeletnicire aproape o zi întreagă. Când mă apăsa vreo greutate, lenea sau îndoiala, începeam să citesc imediat Filocalia în locurile despre lucrarea inimii și din nou apăreau bucuria și osârdia de a spune rugăciunea.

Peste vreo trei săptămâni, am început să simt o durere în inimă, apoi o oarecare căldură foarte plăcută, apoi o bucurie și o mare liniște. Aceasta mă îndemna să lucrez cu stăruință, din ce în ce mai mult, rugăciunea, așa încât toate gândurile erau ocupate cu ea. Simțeam o mare bucurie, în acest timp am început să am anumite stări sufletești, care din vreme în vreme îmi veneau în inimă și în minte.

Se întâmpla uneori că simțeam în inimă ceva care parcă fierbea și care mă desfăta; găseam în aceasta atâta ușurință, libertate și mângâiere, încât mă schimbam cu totul și cădeam în extaz. Simțeam o dragoste înflăcărată pentru Iisus Hristos și pentru toată zidirea lui Dumnezeu. Uneori mi se revărsau lacrimi dulci de recunoștință față de Domnul, Care m-a miluit pe mine, un păcătos. Alteori, judecata mea cea slabă de mai înainte mi se lumina atât de bine, încât înțelegeam ușor și cugetam cu ușurință cele ce mai înainte nici nu le puteam gândi măcar. Uneori căldura dulce din inimă mi se revărsa în toate mădularele și simțeam cu adâncă smerenie înăuntrul meu prezența lui Dumnezeu. Alteori simțeam înăuntrul meu cea mai mare bucurie, care venea din chemarea numelui lui Iisus Hristos și înțelegeam cele spuse de El: „împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Lc. 17, 21).

Trăind astfel de mângâieri desfătătoare, am observat că urmările rugăciunii inimii se descoperă în trei chipuri: în duh, în simțuri și în minte. în duh, de pildă, dulceața dragostei lui Dumnezeu, liniștea lăuntrică, răpirea minții, curățenia gândurilor, desfătătoarea aducere-aminte de Dumnezeu. În simțuri, o plăcută încălzire a inimii, umplerea tuturor mădularelor de o dulce căldură plină de bucurie în inimă, o ușurință și o bărbăție, plăcere de viață, nesimțirea bolilor și a necazurilor. în minte, limpezirea gândurilor, înțelegerea Sfintei Scripturi, cunoașterea graiului făpturilor, dezlegarea de grijile deșarte și cunoașterea bucuriei vieții lăuntrice, încredințarea de dragostea și apropierea lui Dumnezeu.

Petrecând vreo cinci luni singur, în această stare, în rugăciune și în simțăminte duhovnicești, m-am obișnuit atât de bine cu rugăciunea inimii, încât necontenit mă ocupam cu lucrarea ei și, în sfârșit, am simțit că rugăciunea este vie și că se rostește de la sine în mintea și în inima mea, fără nici o sforțare. Aceasta nu numai în stare de veghe, ci chiar și în somn, neîncetând nici o clipă. Sufletul meu îi mulțumea lui Dumnezeu și se topea într-o bucurie necontenită.

Sosi vremea să fie tăiată pădurea. începuse să se adune lume și am fost nevoit să-mi părăsesc locuința liniștită. Mulțumindu-i pădurarului, m-am rugat lui Dumnezeu, am sărutat acel petec de pământ în care mă învrednicise Dumnezeu pe mine, nevrednicul, de mila Sa. Mi-am luat traista cu cărți și am plecat la drum. Am rătăcit mult, prin diferite locuri până ce am ajuns la Irkuțk.

Rugăciunea inimii, de sine lucrătoare, a fost mângâierea și bucuria mea în toate întâmplările. Ea nu a încetat niciodată să mă desfăteze, deși nu întotdeauna mă îndulcea în aceeași măsură. Oriunde m-aș fi aflat, orice aș fi făcut, cu orice m-aș fi ocupat, ea nu mă stingherea și nimic nu o micșora. Dacă lucram ceva, rugăciunea mergea de la sine în inimă și lucrul sporea; dacă ascultam sau citeam ceva cu luare-aminte, rugăciunea nu înceta nicidecum și simțeam în același timp și una, și cealaltă, ca și cum m-aș fi dedublat sau ca și cum aș fi avut două suflete într-un singur trup.

Doamne, Dumnezeule, cât de tainic este omul! „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut!" (Ps. 103, 25).

Mi se întâmplau, de asemenea, multe fapte minunate în viața mea, pe drum. Dacă ar fi să le istorisesc pe toate, nu le-aș termina în câteva zile.

Odată, într-o iarnă, mergeam pe înserate, singur, printr-o pădurice, ca să ajung într-un sat care era la vreo două verste depărtare. La un moment dat, a apărut și s-a aruncat asupra mea un lup mare. Eu țineam în mâinile mele metaniile de lână ale duhovnicului (le aveam întotdeauna la mine). Și tocmai cu aceste metanii am lovit lupul. Ce credeți că s-a întâmplat ? Metaniile au scăpat din mâna mea și s-au agățat, nu știu cum, drept de gâtul lupului, care, făcând un salt într-o parte, sărind peste o tufă de mărăcini, s-a încurcat cu labele din spate în mărăciniș și s-a agățat cu metaniile de ciotul unui copac uscat și a început să se zbată. Dar nu putea să scape, căci metaniile îi strânseseră gâtul. Eu mi-am făcut cruce cu credință și m-am dus să-l eliberez pe lup, dar făceam aceasta mai mult pentru a nu-mi pierde scumpele mele metanii. De îndată ce m-am apropiat și am pus mâna pe ele, lupul le-a rupt și a fugit. Mulțumindu-i lui Dumnezeu și pomenind pe fericitul meu părinte, am ajuns cu bine în sat.

M-am dus la han și am cerut să fiu găzduit peste noapte. Am intrat în casă. în colțul din față ședeau la masă două persoane: un bătrân și un om gras, de vârstă mijlocie, amândoi părând, după înfățișare, oameni cu carte. L-am întrebat pe țăranul care le păzea caii cine sunt. El mi-a spus că bătrânul este învățător, iar cel de vârstă mijlocie, grefier; amândoi, de neam bun. își duceau caii la iarmaroc, la vreo 20 de verste de locul acela.

După ce am stat câtva timp, am cerut un ac cu ață, m-am apropiat de lumânare și am început să-mi cos metaniile rupte. Grefierul se uită la mine și-mi zise:

- Se vede că ai bătut metanii cu multă râvnă, că le-ai și rupt.

- Nu le-am rupt eu, ci lupul.

- Cum, nu cumva și lupul se roagă ?

Eu le-am povestit amănunțit cum s-au petrecut lucrurile si cât de prețioase sunt pentru mine aceste metanii. Grefierul râse din nou și vorbi:

- Voi, cei pierde-vară, vedeți întotdeauna minuni! Ce lucru sfânt mai e și ăsta ? Pur și simplu lupul s-a speriat și a plecat, căci și câinii, și lupii se tem de lovituri. Câte se mai întâmplă, și-acum înseamnă să credem că toate sunt minuni ?

Auzind acestea, învățătorul începu să discute cu dânsul:

- Nu te pripi! Dumneata nu poți pricepe. Eu însă văd în istorisirea acestui țăran o dublă taină, a naturii simțite și a celei duhovnicești.

- Cum așa ? întrebă grefierul.

- Păi, să vezi. Deși nu ai studii înalte, totuși ai bine voit să înveți măcar istoria sfântă a Noului și Vechiului Testament pentru uzul școlarilor. îți aduci aminte că, pe când Adam, primul om, se afla într-o sfântă stare de nevinovăție, toate animalele și fiarele îi erau supuse. Ele se apropiau cu frică de Adam și el le punea nume. Părintele căruia i-au aparținut aceste metanii a fost cu siguranță sfânt; dar ce înseamnă sfințenia ? Nimic altceva decât o întoarcere, prin nevoință, la starea de nevinovăție a primului om, întoarcere ce se petrece în sufletul omu lui păcătos. Când se sfințește sufletul, se sfințește și trupul. Metaniile s-au aflat întotdeauna în mâini sfinte. Ca urmare, prin atingerea mâinilor lui și printr-o emana ție de sfințenie, li s-a altoit o putere sfântă, ca puterea stării de nevinovăție a primului om. Iată taina naturii duhovnicești... Toate animalele simt această putere prin mijlocirea mirosului, căci nasul tuturor fiarelor este cea mai de seamă unealtă a simțurilor. Iată care este taina naturii simțite...

- Voi cei învățați vorbiți numai de putere și înțelepciune; cu noi, cei simpli, e mult mai clar: torni un pahar de votcă și-l dai pe gât, vine și puterea, spuse grefierul în timp ce se îndreptă spre tejghea.

- Asta-i treaba dumitale, spuse dascălul, cât despre cunoștiințele științifice, lasă-le celor învățați.

Mi-a plăcut cum a vorbit învățătorul. Apropiindu-mă de el, i-am povestit cum mi s-a arătat în vis duhovnicul, cum m-a învățat și cum mi-a însemnat cu cărbunele pe Filocalie. învățătorul a ascultat toate acestea cu luare-aminte, în timp ce grefierul, întins pe bancă, mormăia:

- Adevărat e că cine citește prea mult Biblia se scrântește. Așa este ! Unde s-a văzut ca o nălucă să facă noaptea semne prin cărți ? Omul ăsta pur și simplu a trântit cartea pe podele pe când dormea și a murdărit-o cu funingine. Și, iată, minunea-i gata ! Ei, frate, am mai văzut eu ca alde tine !

Mormăind aceste cuvinte, s-a întors spre perete și a adormit.

M-am adresat învățătorului, zicând:

- Dacă vreți, vă arăt chiar cartea pe care se află sem nul adevărat, și nu o murdărie de funingine.

Am scos din traistă Filocalia și i-am arătat-o, spunându-i:

- Mă minunez cum un suflet fără trup a putut să ia cărbunele și să scrie.

Învățătorul, uitându-se la semn, a zis:

- Este o taină a duhurilor. îți voi explica acest lucru. Uite vezi ? Când duhurile apar cu chip trupesc în fața unui viu, ele își alcătuiesc trupul din materie luminoasă și când dispar întorc din nou cele împrumutate de la stihii pentru alcătuirea trupului. Și cum aerul are o elasticitate a lui, se strânge și se întinde, sufletul îmbrăcat în el poate lua orice formă, poate acționa și scrie. Dar ce fel de carte ai tu ? Dă-mi voie să mă uit prin ea.

El a luat-o și a deschis-o la Simeon Noul Teolog.

- Trebuie să fie o carte teologică. Eu n-am văzut-o.

- Această carte este aproape toată alcătuită din învățături privitoare la rugăciunea lăuntrică a inimii, ce se face în numele lui lisus Hristos. Ea se descoperă aici în toate amănuntele, din mărturia a douăzeci și cinci de Sfinți Părinți.

- A ! rugăciunea lăuntrică o știu, spuse învățătorul...

Închinându-mă, l-am rugat să-mi spună câte ceva de spre rugăciunea lăuntrică.

- Iată ce se spune în Noul Testament: omul și toată făptura nu se supun deșărtăciunilor de bună voie și toată firea suspină năzuind și dorind să intre în libertatea fiilor lui Dumnezeu. Și acest tainic suspin al făpturilor și năzuința înnăscută a sufletelor constituie rugăciunea lăuntrică. N-ai nevoie s-o înveți, ea există în toți și în toate...

- Dar cum poți s-o dobândești, s-o descoperi și s-o simți în inimă, să-ți dai seama de ea și s-o primești cu voința ta, pentru ca ea să lucreze deschis, să desfăteze, să lumineze și să mântuiască ?

- Nu-mi aduc aminte dacă e scris despre aceasta undeva, în tratatele teologice, răspunse învățătorul.

- Uite aici, aici sunt scrise toate, i-am arătat eu.

Învățătorul a luat un creion, și-a notat numele cărții și mi-a zis:

Voi comanda negreșit această carte în Tobolsk și o voi cerceta.

Apoi ne-am despărțit.

La plecare i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru convorbirea avută cu învățătorul, m-am rugat ca Domnul să rânduiască astfel, încât să citească măcar o dată Filocalia și să-l înțelepțească spre mântuire.

În primăvară, într-un sat, s-a întâmplat să mă opresc la un preot. Acesta era un om bun, fără familie. Am stat la el trei zile. Cercetându-mă în această vreme, la urmă mi-a zis:

- Rămâi la mine, te plătesc, căci am nevoie de un om conștiincios. Ai văzut că la noi se construiește lângă vechea biserică de lemn una nouă, de piatră. Nu găsesc un om de încredere care să vadă de lucrători și să stea în biserică, unde se adună banii pentru construcție. Cred că tu ai fi în stare de așa ceva și ai putea trăi și tu bine, potrivit cu starea ta. Ai sta singur în paraclis și te-ai ruga lui Dumnezeu. Acolo este și o mică odaie retrasă. Rămâi, te rog, măcar până ce se termină biserica.

Cu toate că întâi am refuzat, totuși, la rugămintea convingătoare a preotului, am consimțit. Astfel am rămas până toamna. La început eram liniștit. Mă îndeletniceam cu rugăciunea, deși venea mult norod la biserică, mai ales în zilele de sărbătoare. Unii ca să se roage, alții ca să caște gura, iar alții ca să mai șterpelească ceva din tava în care se adunau banii. Și cum eu între timp citeam, uneori Biblia, alteori Filocalia, unii dintre ei intrau în vorbă cu mine, iar alții mă rugau să le citesc ceva.

De la un timp am observat că o fată de țăran venea adesea la biserică și se ruga îndelung lui Dumnezeu. Trăgând cu urechea la murmurele ei, mi-am dat seama că rostea niște rugăciuni ciudate, uneori cu totul schimonosite. Am întrebat-o ce fel de rugăciuni spune. Mi-a zis că mama ei ține de Biserică, însă tatăl ei făcea parte dintre rascolnicii care nu-i recunosc pe preoți. Am sfătuit-o să rostească rugăciunile așa cum trebuie, după tradiția Bisericii și am învățat-o „Tatăl Nostru" și „Născătoare de Dumnezeu". Către sfârșit i-am spus: Să zici cât mai des și cât mai mult rugăciunea lui Iisus. Ea ajunge mai repede decât toate rugăciunile la Dumnezeu și prin ea îți vei dobândi mântuirea sufletului.

Fata mi-a primit sfatul cu luare-aminte și a început să facă astfel, cu toată simplitatea. Și ce credeți ? După o vreme destul de scurtă, mi-a mărturisit că s-a deprins cu rugăciunea lui Iisus, că simte o neîncetată bucurie de a se îndeletnici cu aceasta dacă i-ar fi cu putință, chiar necontenit -, căci atunci când se roagă simte o mare plăcere, iar după ce sfârșește, de asemenea, bucurie și dorința de a reîncepe rugăciunea. M-am bucurat de acest lucru și am sfătuit-o să continue și mai mult rugăciunea în numele lui Iisus Hristos.

Se apropia sfârșitul verii. Mulți dintre cei ce veneau la biserică începuseră să vină la mine nu numai ca să le citesc câte ceva, ci și ca să le dau sfaturi pentru diferitele necazuri ale vieții și chiar ca să prezic pierderile și pagubele lor. Se vede că unii mă socoteau vrăjitor. În sfârșit, și fata despre care v-am vorbit a venit tristă la mine, ca să ceară un sfat: nu știa ce să facă, căci tatăl ei se gândise s-o mărite împotriva voinței ei cu un rascolnic dintre cei ce nu au preoți și că nu-i va cununa un preot, ci un țăran.

- Ce fel de cununie legiuită va mai fi, se jeluia ea, căci asta e totuna cu desfrânarea. Aș vrea să fug unde-oi vedea cu ochii.

Eu i-am zis:

- Dar unde-ai să fugi, căci or să te găsească ? În vremea de acum nu te poți ascunde nicăieri, fără acte. Te vor găsi oriunde. Mai bine roagă-te cu mai multă stăruință lui Dumnezeu, pentru ca El, cu judecățile Sale, să nimicească gândul tatălui tău și să-ți păzească sufletul de păcat și de eres. Acest lucru va fi mai de nădejde decât fuga ta.

Vremea trecea, iar gălăgia, precum și smintelile lor îmi deveniseră de nesuferit. în sfârșit, terminându-se și vara, m-am hotărât să las biserica și să-mi continuu, ca mai înainte, calea. Preotul a încercat să mă oprească, spunându-mi că aceasta e viața care mi se potrivește cel mai bine, că le sunt folositor, însă fără sorți de izbândă.

După ce am străbătut vreo zece verste, m-am oprit într-un sat ca să dorm. în casa în care am poposit, era un țăran tare bolnav și i-am sfătuit pe cei ce-l îngrijeau să-l împărtășească cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Ei au primit sfatul meu și spre dimineață au trimis după preotul din sat. Am rămas să-i aștept și să mă rog. Am ieșit afară, în drum, m-am așezat pe o prispă și am așteptat să-l întâmpin pe preot. La un moment dat, a ieșit pe neașteptate, dintr-o curte, acea fată care se ruga în biserica „mea", alergând către mine.

- Cum ai nimerit aici ? o întrebai.

- Au făcut tocmeala ca să mă dea după rascolnic și eu am fugit, zise, închinându-se la picioarele mele. Ai milă de mine, ia-mă cu tine și du-mă într-o mănăstire de maici. Eu nu vreau să mă mărit. Voi trăi în mănăstire și acolo voi rosti rugăciunea lui Iisus. Pe tine te vor asculta și mă vor primi acolo.

- Unde vrei să te duc ? Prin părțile acestea eu nu cunosc nici o mănăstire de maici și, apoi, cum să merg cu tine, când tu n-ai nici buletin ? în primul rând nu te vor primi nicăieri și apoi nici n-ai să te poți ascunde în vremurile astea undeva, căci or să te prindă de îndată. Or să te trimită din post în post până la tine în sat, ba chiar or să te pedepsească pentru vagabondaj. Du-te mai bine acasă și te roagă lui Dumnezeu. Iar dacă nu vrei să te măriți, atunci prefă-te că ai o neputință. Aceasta se numește prefăcătorie mântuitoare. Așa s-au prefăcut mama Sfântului Clement și cuvioasa Marina, care s-au mântuit în mănăstire de călugări, precum și mulți alții.

În timp ce noi ședeam de vorbă, am văzut o căruță cu doi cai, având în ea patru țărani, oprindu-se deodată în fața noastră; fata a fost înhățată și aruncată în teleagă, pornind mai departe cu unul dintre ei. Ceilalți trei mi-au legat mâinile și m-au mânat înapoi în satul în care îmi petrecusem vara. în ciuda cuvintelor mele de apărare, ei strigau mereu:

- O să-ți arătăm noi, sfințișorule, cum sunt pedepsiți cei ce ademenesc fetele !

Spre seară am fost dus la arest. Aici oamenii legii mi-au băgat picioarele în lanțuri și m-au închis până dimineața, când urmau să se adune să mă judece. Preotul, aflând că mă aflu la închisoare, a venit să mă cerceteze. Mi-a adus de mâncare, m-a mângâiat și mi-a făgăduit că îmi va lua apărarea și că va spune ca un părinte duhovnicesc că nu am apucăturile de care mă învinuiesc ei.

Judecătorul a ajuns abia a doua zi seara și s-a oprit la deputat. I s-au raportat cele întâmplate. Ei porunci ca să se strângă adunarea de judecată, iar pe mine să mă ducă la judecătorie. Am intrat. Stăteam și așteptam. Judecătorul se așeză cu autoritate la masă, cu pălăria pe cap și răcni:

- Epifanie ! Fiică-ta, când a plecat de-acasă, a șterpelit ceva ?

- Nimic !

- Și nici n-a făcut vreun rău cu nătărăul ăsta ?

-Nu!

- Atunci iată cum vom judeca și vom încheia afacerea: tu cu fiică-ta puteți pleca, iar noi îl vom învăța minte pe acest voinic, îl vom pedepsi zdravăn, ca să nu se mai arate pe aici multă vreme. Asta-i tot! Zicând acestea, judecătorul se ridică de pe scaun și se duse să se culce, în timp ce eu am fost trimis din nou la închisoare.

Dis-de-dimineață au venit doi jandarmi, care, după ce m-au bătut, mi-au dat drumul. Eu m-am dus, mulțumindu-i lui Dumnezeu că m-a învrednicit să sufăr pentru numele Lui. Asta m-a mângâiat și mi-a încălzit și mai mult rugăciunea neîncetată a inimii. Toate aceste întâmplări nu m-au supărat deloc, ca și cum s-ar fi întâmplat altcuiva, iar eu numai le-aș fi văzut. Chiar când mă băteau, eram în stare să rabd. Rugăciunea îmi îndulcea inima, nu mă lăsa să iau aminte la nimic.

După ce am umblat patru verste, am întâlnit-o pe mama fetei, care venea de la târg cu diferite cumpărături.

Văzându-mă, mi-a zis:

- Mirele nostru a refuzat-o pe fată. Vezi, s-a supărat pe Aculina că a fugit de el.

Mi-a dat apoi pâine și turtă dulce, iar eu m-am dus mai departe. Timpul fiind frumos, nu am vrut să dorm noaptea în sat, ci, găsind în pădure două claie de fân, mi-am făcut loc sub ele. Am visat că mergeam pe drum și citeam capetele lui Antonie cel Mare din Filocalie. Deodată m-a ajuns din urmă duhovnicul, care îmi spuse:

- Nu citești unde trebuie. Uite unde trebuie să citești! Și mi-a arătat capitolul 35 al lui loan Carpatul, în care sunt scrise următoarele: „Uneori cel ce învață e dat spre necinstire și rabdă ispite pentru cei ce se folosesc duhovnicește de el." Și mi-a mai arătat și capitolul 41, al aceluiași, unde se spune: „Cei ce folosesc rugăciunea cu mai multă râvnă riscă ispite mai înfricoșate și mai sălbatice."

Apoi mi-a mai zis:

- Îmbărbătează-te cu duhul și nu deznădăjdui! Ține minte ce a spus Apostolul: „mai mare este Cel ce este întru voi decât cel ce este în lume" (I In. 4, 4). Tu ai aflat din experiență că nu este îngăduită nici o ispită mai presus de puterile omului, căci „o dată cu ispita va aduce și scăparea din ea, ca să puteți răbda" (I Cor. 10, 13). Nădejdea în acest ajutor dumnezeiesc îi întărea și-i conducea spre râvnă pe sfinții rugători, care nu numai viața lor și-au petrecut-o în rugăciune, ci din dragoste învățau și descopereau și altora această lucrare, atunci când erau prilejul și vremea potrivită. Despre aceasta vorbește Sfântul Simeon al Tesalonicului astfel: „Se cuvine să ne rugăm neîncetat, după porunca lui Dumnezeu, nu numai noi înșine în numele lui Hristos, ci se cuvine să învățăm și să descoperim această rugăciune și celorlalți, tuturor în general: monahilor, celor înțelepți, celor simpli, bărbaților, femeilor și copiilor, ca să trezim în toți râvna pentru rugăciunea neîncetată." Tot astfel vorbește și cuviosul Calist, că nici lucrarea minții întru Domnul adică rugăciunea lăuntrică -, nici cunoașterea contemplativă și nici mijloacele de ridicare a sufletului spre înălțimi nu trebuie păstrate doar în mintea noastră, ci trebuie puse pe hârtie și arătate spre folosul tuturor, pentru dragostea aproapelui. Chiar și cuvântul lui Dumnezeu grăiește despre aceasta: „Frate ajutat de frate este ca o cetate tare și înaltă" (Pilde 18, 19). Să avem numai grijă, în acest caz, să fugim de slava deșartă pe cât ne stă în putință și să ne păzim ca sămânța învățăturilor dumnezeiești să nu fie semănată în vânt.

Deșteptându-mă, am simțit în inima mea o mare bucurie și, întărit sufletește, m-am dus mai departe, în drumul meu.

După o bucată de vreme, anume pe 24 martie, am simțit o dorință nespusă ca a doua zi, în ziua Bunei-Vestiri a Prea Curatei Maici a Domnului, să mă împărtășesc cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Am întrebat dacă e departe biserica. Mi s-a răspuns: 30 de verste. Așa că în tot restul zilei și toată noaptea următoare am mers întins, ca să apuc utrenia. Timpul era cât se poate de urât; când ningea, când ploua și, pe deasupra, sufla un vânt puternic și rece. În drumul meu trebuia să trec peste un mic râu înghețat și, în momentul în care am ajuns la jumătatea lui, gheața de sub picioare spărgându-se, m-am cufundat în apă până la brâu.

Am mers așa ud la utrenie, am stat și la Liturghie, iar Dumnezeu m-a învrednicit să mă împărtășesc. Ca să petrec ziua aceasta în liniște, fără să mi se tulbure bucuria duhovnicească, l-am rugat pe paznicul bisericii să-mi îngăduie să rămân până a doua zi în casa lui. Toată ziua aceea am petrecut-o într-o negrăită bucurie și dulceață duhovnicească a inimii. Stăm culcat pe scândurile acestei căsuțe fără foc, de parcă m-aș fi odihnit în sânul lui Avraam. Rugăciunea lucra în mine cu putere. Dragostea pentru Iisus Hristos și pentru Maica Domnului se ridica în inima mea în dulci valuri și părea că-mi ridică sufletul într-un extaz mângâietor.

Noaptea târziu, am simțit la un moment dat o puternică durere în picioare și atunci mi-am adus aminte că sunt ude. Nu am dat importanță acestui lucru și am început să iau aminte mai stăruitor la rugăciunea din lăuntrul inimii și nu am mai simțit durerea. Dimineața, când am vrut să mă scol, am văzut că nici nu puteam să-mi mișc picioarele. îmi amorțiseră cu totul și mi se albiseră. Am stat astfel nemișcat două zile. A treia zi, paznicul m-a izgonit din casă, zicându-mi:

- Dacă ai să mori aici, am să am multă bătaie de cap cu tine.

De-abia m-am putut târî până la biserică, unde m-am culcat pe treptele pridvorului. Astfel am zăcut și aici vreo două zile. Oamenii care treceau pe lângă mine nu-mi dădeau nici cea mai mică atenție, cu toate rugămințile mele.

În cele din urmă, un țăran s-a apropiat de mine, s-a așezat jos și a intrat în vorbă cu mine. Printre altele mi-a zis:

- Am să te tămăduiesc eu. Și mie mi s-a întâmplat tot așa, cunosc un leac pentru boala asta. Ce-mi dai ?

- N-am ce-ți da, i-am răspuns.

- Dar în traistă ce ai ?

- Niște posmagi și niște cărți.

- Ei, atunci ai să-mi lucrezi măcar o vară, dacă te-oi vindeca ?

- Nici să lucrez nu pot. N-am decât o mână sănătoasă, cealaltă mi s-a uscat aproape de tot.

- Atunci ce poți să faci ?

- Nimic altceva decât să scriu și să citesc.

- Aha, să scrii ? Ei bine, o să-mi înveți băiatul să scrie. Copilul meu citește puțin, dar vreau să și scrie. Cei ce cunosc meșteșugul ăsta îmi cer 20 de ruble ca să-l învețe să scrie. E prea scump pentru mine.

Am căzut la învoială și țăranul împreună cu paznicul m-au dus târâș și m-au așezat în curtea din dos, într-o baie veche, goală, care aparținea acestui om.

Țăranul a adunat de pe câmp, de prin curți și din gropile de gunoaie, un braț de felurite oase putrede de animale și de păsări de tot felul -, pe care le-a spălat, le-a tocat mărunt cu o piatră și le-a pus într-un cazan mare. A acoperit cazanul cu un capac găurit, apoi l-a răsturnat peste o oală băgată în pământ, iar partea de sus a cazanului a lipit-o cu un strat gros de lut și, înconjurându-l cu o grămadă de lemne, le-a dat foc și ele au ars așa mai bine de 24 de ore. A doua zi a scos din pământ oala, în care cursese prin găurile din cazan cam o jumătate de kilogram de lichid gros, roșiatic, unsuros și puternic mirositor, ca de carne vie, crudă; oasele erau albe, curate, străvezii, parcă ar fi fost de sidef sau de mărgăritar. Cu alifia aceea mi-a fricționat puternic picioarele de cinci ori pe zi. Și ce credeți ? Peste două zile am simțit că pot mișca degetele. A treia zi puteam îndoi și dezdoi picioarele, iar a cincea zi m-am ridicat pe picioare și m-am plimbat, sprijinindu-mă într-un băț, prin curte. într-un cuvânt, peste o săptămână picioarele mele s-au întărit definitiv, ca și mai înainte.

I-am mulțumit pentru aceasta lui Dumnezeu și mă gândeam în sinea mea: Ce înțelepciune dumnezeiască se află în făpturi! Niște oase uscate, putrede, prefăcute aproape cu totul în pământ, conțin o astfel de putere dătătoare de viață ! Aceasta este ca o arvună a viitoarei învieri a trupurilor. Iată, aceasta ar trebui să i-o spun acelui pădurar la care am trăit și care se îndoia de învierea de obște.

Refăcându-mi astfel sănătatea, am început să-l învăț pe băiat. I-am scris, ca model, rugăciunea lui Iisus. L-am pus să o copieze, arătându-i cum să rostească binișor cuvintele. Pentru mine era destul de ușor să-l învăț, pentru că ziua el slujea la vechil și venea la mine doar atunci când vechilul dormea, adică dis-de-dimineață, până la vremea Liturghiei.

Băiatul era priceput și a început să scrie destul de bine. Văzând vechilul că știe scrie, l-a întrebat cine l-a învățat. „Un pelerin ciung, care trăiește la noi, în baia cea veche", i-a zis băiatul. Vechilul polonez de neam a venit să mă vadă și m-a găsit citind Filocalia. El a intrat în vorbă cu mine și m-a întrebat:

- Ce citești ?

I-am arătat cartea.

- Asta-i Filocalia, spuse el. Am văzut această carte la preotul nostru catolic, când trăiam la Vilna. Totuși eu am auzit despre ea că ar conține niște scamatorii și meșteșuguri ciudate privitoare la rugăciune, scrise de monahii greci. Tot așa cum în India și la Buchara fanaticii stau jos și se umflă, căutând să capete o gâdilitură la inimă, și în prostia lor socotesc că acest simțământ natural este rugăciunea ce li se dă, chipurile, de Dumnezeu. Noi trebuie să ne rugăm pur și simplu, cu scopul de a ne împlini datoria față de Dumnezeu. Te-ai sculat și ai rostit „Tatăl nostru", așa cum ne-a învățat Hristos, iată că pentru toată ziua ești un om drept, dar nu să o ții mereu, una și bună. S-ar putea întâmpla să-ți ieși din minți, ba să-ți îmbolnăvești și inima.

- Să nu crezi astfel de lucruri despre această carte sfântă. Aceasta n-a fost scrisă de niște simpli călugări greci, ci de cei mai mari și de cei mai sfinți oameni din vechime, pe care îi cinstește și Biserica voastră, cum sunt Antonie cel Mare, Macarie cel Mare, Marcu Ascetul, Ioan Gură de Aur și alții. Ba și călugării din Italia și cei din Buchara au luat de la ei mijlocirea inimii, care duce la rugăciunea cea curată lăuntrică. Numai că ei au stricat și au schimonosit aceasta, după cum îmi povestea duhovnicul meu. Iar în Filocalie, toate învățăturile privitoare la lucrarea rugăciunii inimii sunt scoase din cuvântul Domnului, din Sfânta Scriptură, în care același Hristos care a poruncit să zici Tatăl Nostru, a poruncit să săvârșim și rugăciunea inimii sau neîncetată, zicând: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău" (Mt. 22, 37), „Privegheați și vă rugați" (Mc. 13, 33), „Rămâneți în Mine și Eu în voi" (In. 15, 4). Iar Sfinții Părinți, aducând mărturia Sfântului împărat David, din Psalmi: „Gustați și vedeți că bun este Domnul" (Ps. 33, 8), tâlcuiesc aceste cuvinte astfel: Un creștin trebuie să caute să dobândească prin toate mijloacele dulceața rugăciunii și să caute în ea neîncetat mângâierile, iar aceasta nu numai o dată pe zi, zicând „Tatăl nostru".

Iată, eu o să-ți citesc că acești sfinți osândesc pe cei ce nu se silesc să caute și să învețe rugăciunea cea dulce a inimii. Ei scriu că asemenea oameni greșesc din următoarele motive:
1. Contrazic Scriptura inspirată de Dumnezeu.
2. Nu pot prețui o stare mai înaltă și desăvârșită a sufletului, căci, mulțumindu-se cu faptele bune din afară, nu pot cunoaște foamea și setea de neprihănire și, de aceea, se lipsesc de fericirea și de bucuria întru Domnul.
3. Închipuindu-și despre sine multe lucruri, potrivit cu virtuțile din afară, nu arareori cad în înșelare sau în mândrie, și prin acestea se pierd.

- Ceea ce-mi spui tu e ceva prea înalt. Noi, mirenii, nu putem ajunge până acolo.

- Uite, o să-ți citesc ceva mai simplu, ca să vezi cum și în viața mirenească oamenii buni au învățat rugăciunea neîncetată.

Am găsit în Filocalie cuvântul lui Simeon Noul Teolog despre tânărul Gheorghe și am început să-l citesc.

Acest cuvânt i-a plăcut vechilului, care mi~a spus:

- Dă-mi, te rog, să citesc această carte în timpul liber.

- Ți-o dau pentru 24 de ore, pentru mai multă vreme nu ți-o pot da, căci citesc în fiecare zi câte ceva din ea și fără ea nu pot.

- Cel puțin scrie pentru mine cuvântul pe care l-ai citit acum și o să-ți plătesc.

- Nu-mi trebuie plată, o să-ți copiez cuvântul așa, din dragoste, numai să-ți dea Dumnezeu râvnă pentru rugăciune.

Am transcris îndată cu plăcere cuvântul pe care i l-am citit. Vechilul i l-a citit soției sale și le-a plăcut amândurora. După aceea, mă chemau uneori la ei acasă. Mă duceam cu Filocalia și le citeam, iar ei, șezând lângă un pahar de ceai, ascultau. Odată m-au oprit să prânzesc cu ei. Soția vechilului, o bătrânică prietenoasă, ședea cu noi Și mânca pește fript. Din nebăgare de seamă, s-a înecat cu un os. Cu toate ajutoarele care i s-au dat, osul n-a putut fi scos nicidecum. Ea simțea o durere puternică în gât, iar peste două ceasuri a căzut la pat. Vechilul a chemat doctorul, care se afla la 30 de verste, iar eu m-am dus acasă trist din cauza acestei întâmplări.

Noaptea, într-un somn ușor, am auzit glasul duhovnicului meu, fără a-l vedea. Glasul lui îmi spuse:

- Stăpânul tău te-a vindecat, iar tu n-o ajuți pe soția vechilului ? Dumnezeu ne-a poruncit să fim părtași la durerea aproapelui.

- Aș ajuta-o cu bucurie, dar cum ? Nu cunosc nici un mijloc.

- Uite ce să faci: de când era mică ea are un adevărat dezgust, o mare scârbă față de untdelemn. Nu numai că nu-l folosește, dar nu poate să-i sufere nici măcar miro sul, căci îi vine greață. De aceea să-i dai să bea o linguriță de untdelemn. Ea o să înceapă să verse și va arunca osul afară, iar untdelemnul va unge rana din gât, pe care a făcut-o zgârietura osului și astfel se va vindeca.

- Dar cum o să-i dau untdelemnul, dacă ea se îngrețoșează de el ? N-o să-l bea !

- Tu spune-i vechilului să o țină de cap și să-i toarne deodată în gură, chiar cu forța.

Deșteptându-mă, m-am dus imediat la vechil și i-am povestit toate cu de-amănuntul. El mi-a spus:

- Ce-o să facă untdelemnul tău ? Uite că horcăie și aiurează, ba i s-a umflat și gâtul. Dar, hai să încercăm ! Untdelemnul tău este un leac nevătămător, chiar dacă n-o să ajute.

El turnă într-un păhăruț puțin untdelemn și silirăm bolnava să-l înghită. îndată a început să verse cu putere, și osul a fost aruncat afară amestecat cu sânge. Bolnava s-a ușurat și a adormit îndată, cuprinsă de un somn greu.

Dimineața am venit s-o cercetez și am văzut-o stând liniștită lângă un pahar cu ceai, mirându-se împreună cu bărbatul ei de vindecare, de cum mi s-a spus în vis că ei nu-i place untdelemnul, lucru pe care nu-l știa nimeni, în afară de ei doi. între timp sosi și doctorul. Nevasta vechilului i-a povestit tot ce s-a întâmplat cu ea, iar eu i-am povestit cum țăranul mi-a tămăduit picioarele. Ascultându-mă, doctorul a zis:

- Nici primul, nici al doilea caz nu sunt de mirare. în amândouă cazurile a lucrat puterea naturii înseși. Totuși, ca să nu uit, le voi nota.

Doctorul a scos creionul și a însemnat în carnetul său de note.

Curând după aceasta s-a răspândit vestea prin toate părțile că sunt înainte văzător, doctor și vrăjitor. Din toate părțile au venit la mine să mă cerceteze tot felul de oameni, cu diferitele lor treburi și întâmplări. îmi aduceau daruri, începând să mă cinstească și să mă fericească. Timp de o săptămână am răbdat toate acestea, însă m-a cuprins teama să nu cad în slavă deșartă, așa încât am plecat de acolo noaptea, în taină.

Am pornit din nou pe drumul meu singuratic, simțind o mare ușurare, de parcă mi se luase un munte de pe umeri. Rugăciunea mă mângâia din ce în ce mai mult, iar uneori inima mea parcă fierbea de nesăturata dragoste pentru Iisus Hristos; din acest clocot dulce parcă mi se revărsa putere în toate încheieturile mele, ca niște pârâiașe mângâietoare. Pomenirea lui Iisus Hristos mi s-a întipărit atât de puternic în minte, încât, cugetând la întâmplările evanghelice, parcă le vedeam înaintea ochilor Și plângeam de bucurie. Uneori simțeam în inimă o bucurie așa de mare, încât nu o pot spune în cuvinte.

Se întâmpla să nu intru în nici o locuință omenească câte trei zile și trei nopți și, în extazul meu, simțeam că parcă sunt singur pe pământ, un ticălos păcătos singur în fața milostivului și iubitorului de oameni Dumnezeu. Această singurătate mă mângâia și dulceața rugăciunii era de data aceasta atât de viu simțită, încât lucra mai cu putere decât atunci când eram între oameni.

În sfârșit, am ajuns la Irkuțk. închinându-mă la Sfintele Moaște ale Sfântului Inochentie, mă gândeam în sinea mea: unde mă voi duce acum ? Aici nu aș fi dorit să trăiesc multă vreme, fiindcă orașul era prea plin de oameni. Tot gândindu-mă astfel, am pornit pe o stradă unde m-am întâlnit cu un negustor dintre localnici, care m-a oprit și m-a întrebat:

- Ești oare pelerin ? Vino la mine !

Am intrat cu el într-o casă bogată. Negustorul m-a întrebat ce fel de om sunt, iar eu i-am povestit călătoriile mele. După ce m-a ascultat mi-a zis:

- Ar fi bine să mergi să vizitezi Ierusalimul. Acolo e loc sfânt, cum nu mai găsești în altă parte.

- M-aș duce bucuros, îi spusei, dar n-am mijloacele necesare să călătoresc decât pe uscat. Mă pot duce până la mare, dar nu am cu ce plăti transportul pe apă. îmi trebuie mulți bani.

- Dacă dorești îmi spuse negustorul -, îți procur eu mijloacele. Acum un an am trimis acolo un moșneag dintre târgoveții noștri. O să-ți dau o scrisoare pentru băiatul meu din Odessa. El locuiește acolo și are legături comerciale cu Constantinopolul. La el vin corăbii și el te va duce cu bucurie până la Constantinopol. Iar acolo va porunci funcționarilor lui să-ți închirieze un loc în corabie până la Ierusalim și va plăti el banii, că doar nu costă prea mult.

Auzind acestea m-am bucurat, i-am mulțumit mult binefăcătorului meu pentru bunătatea lui, dar mai mult i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru că are așa o dragoste părintească și o asemenea grijă pentru mine, un ticălos care nu face nici un bine, nici lui, nici oamenilor, și care mănâncă pâine străină.

Am fost astfel oaspetele acestui binefăcător negustor timp de trei zile. Potrivit făgăduinței făcute, i-a scris fiului său o scrisoare despre mine.

Și, iată, acum merg spre Odessa, cu gândul să ajung și până la Orașul Sfânt, la Ierusalim, dar nu știu de va îngădui Domnul să ajung să mă închin Mormântului Său purtător de viață."

Pelerinul Rus.